marți, 29 martie 2011

despre prietena mea LadyBug :)

si alte insecte

duminică, 13 martie 2011

Despre copilarie...

No bun, mai facem un post scurt de scriere / amintiri dupa care interzis scrierii. Cultul personalitatii dominatei LadyJA trebuie alimentat / suplimentat, constant. Pentru ca merita :D
-------------------------------------

Clar, fara dar si poate, cele mai grozave amintiri ramân cele din perioada autodescoperirilor. Sentimentul acut ca esti Columb, nu odata, ci iaca si de 7 ori pe zi (WOW… ce fain era… nu-i asa?!!...) exista binishor doar în primi ani de viata (probabil pâna la 10 – 12 ani) dupa care începea sa existe tot mai rar… si mai rar pâna la disparitie.
Si acum îmi aduc aminte, când, scormonind odata în gradina cu verisoara-mea, am scos din tarâna câteva cioburi de ceramica. Le-am privit cu atentie si m-a lovit brusc hapt în moalele capului ca am descoperit un sit arheologic vechi de când lumea… si-am sapat frenetic vreme de câteva ceasuri, de-am facut o groapa de o jumate de metru adâncime, în gradina. Pe când a venit Margareta (asa o chema pe matusa-mea) si ne-a gasit în transee s-a apucat de cap.
- Baaaai, ce fasheti voi acolo. Vai cum îmi stricati voi rondoul cu floriSoarele vostru de copii neastâmparati...

Margareta, o femeie pe la 40 de ani, gospodina desavârsita (era bucatareasa la restaurant ;)). Facea niste prajituri de sa-ntapenesti. La ciorbe, în schimb, nu se prea pricepea – pentru ca, eu, supa de mere si visine… cam greu (:D). Acum îmi dau semana ca erau delicatese, doar ca no, ce stiam atunci…

- Am gasit o comoara !!! Am urlat plina de entuzuiasm stand calare peste groapa de pamânt. Pe bune!!! Acuma sapam sa dam de galbeni, nu mai avem mult :D… Dupa culoare cred ca e ceva  ulcior de pe vremea dacilor… Uite cum arata una din bucatile gasite...

– Mai copii mai, asta e cana de cafea ce-mi lipseste de la servicul de ceramica. Cine a spart-o? Si m-a sfredelit una buna cu ochii

UPS :D. Nu eu sparsesem cana, dar banuiala plana acum direct asupra mea. Eu doar descoperisem fapta smecheriei de verisoara-mea ce tacea mâlc. Si-acum dadeam din colt în colt amândoua. Asa ca mi-a trecut repede idea ca sunt Schliemann...

Mai apoi…

N-am avut vise dulcege legate de printese si printi. Ei, asta e. Ma dadeam în vânt dupa biciclete si triciclete. Mai gaseam interesanta prastia pentru doborât pasari, si arcul croit din bete, ce nu functiona de nici o culoare. Robin Hood parea adevarata vocatie… în timp ce Pet era înnebunita dupa trotinete si masini (deci ea avea gusturi expenceive). Trotineta, iata un cuvânt si un obiect, ce în ziua de azi a luat cu totul alte înfatisari – ramânind in zona interesantului. Cu bicicletele, acum le gust pe astea:

Perioada cartilor si cititului nu facea altceva decât sa-mi spuna clar si raspicat: M fii atenta, asta s-a spus, si cealalta… totul e stiut, catalogat, e rezolvat, trebuie doar sa stii ca exista!!!... nu mai inventezi tu roata sa-ti fie clar :D. Eventual o poti demonta dar nu stium unde e cheia ;). Din acest motiv în continuare gasesc cartile drept experiente indirecte, ce vin de-a gata, si sunt traite pe jumatate. Nu cladesti tu nimic din logica sau constructia lor… esti doar neuronul oglinda întins pe o parte în pat :D. Cu toate acestea aceste lucruri ce miscau ceva in interior meritau stiute. Cumintica în banca mea, citeam poeziile cu nesat în perioada dinainte de treapta întâi. Aici înca aveam senzatia unui teritoriu fertil imaginatiei.

Asa ca, ajunsa în Clasa a IX-a, primul extemporal – atipic – subiect: Tema iubirii asa cum apare la: Eminescu, Minulescu, Nichita. Suna a subiect de sinteza :D – dar ce era o asemenea tema simplista în degetele mele. Am scris 40 de minute, fluent, fara sa ridic creionul de pe hârtie. Cred ca vreo sase pagini au iesit. Numa’ pliscaitul creionul meu se auzea în toata clasa, unde domnea o liniste înfioratoare. Colega mea de banca ma tot înghiontea… ce tot scrii acolo?… hai ma zi-mi si mie.
- Ia de aici… si îi întindeam câte o foaie scrisa…

Nu ma întrebati ce am scris, cert e ca vin extemporalele corectate. Patru si cinci, hai fie câte un sase timid, mai aparea ici colea. Eu nicaieri. Ma uitam cu îngrijorare deja, ca si copilul ce facuse din nou prostii. Ultima lucrare...
- T M – rosteste S numele meu. Hmmm M… un nume interesant. Cine ti-a dat acest nume?
- Prezent, si ridic timid 2 degetele…
- 9 cu felicitariuna din cele mai frumoase lucrari pe care le-am citit vreodat’. Imi permit sa nu-ti dau înapoi extemporalul. Ti-am dat 9 pentru ca ai avut ceva greseli de gramatica, însa continutul mult peste asteptari.

Mi se rupea ca-mi da sau nu extemporalul… asa nu ma interesa acest amanunt. In schimb acum, stau si ma întreb serios, oare ce am scris acolo, la acea data, vârsta? In acest fel S m-a remarcat în clasa si uneori ma punea sa citesc poezii, si astepta de la mine mai mult. Dar eu comoda, putin spus, nu ma sfarmam prea tare. De obicei desenam în timp ce-l ascultam. Atunci ma gaseam in perioada Abstract SF. Fara ca desenele sa contina nave cosmice, erau ochi in baloane, liane sfori, ciudatenii.

Acum, câteva cuvinte despre S, sa cunoastem personajul.

Era un tip slab, nu foarte înalt, cu ochi mari si umezi (asemeni unei vaci superExpresive :D), încadrati de gene lungi negre si groase (niste ochi foarte frumosi as putea spune). Avea darul sa intre în pielea oricarui personaj. Citea dialogurile din Caragiale pe voci, aveai senzatia ca participi la spectacol la scena deschisa. Betivul era betiv inclusiv în miscare, leganare, Propagandistul... propagandist etc… ala de joasa speta absolut genial surprins prin limbajul trupului si voce… phiuuu îsi ratase cariera - parerea mea – el trebuia sa fie actor, nu profesor de româna. Prefera sa ne citeasca sectiuni din carti, sa recite poezii si ne dicta Analize Literare… spre învatare pe de rost. No la chestia asta pe mine m-a pierdut. N-am învatat pe de rost la viata mea NIMIC!!! Nici macar formulele matematice, pe care le stiam deduce din câteva linii de logica, cum sa învat analize literare? Sigur ca acele “recenzii” contineau cuvinte sterile, un alt fel de limbaj de lemn pe care-l mai  aud uneori promovat în unele cercuri blogosferice sau prefete românesti (si, care, nu o sa-l gasiti niciodata la oamenii cu greutate din strainatate)

Ma voi opri la doua întâmplari de pe vremea liceului. S ca de obicei surâzator si sugubat aflat la catedra. Catedra situata pe un podium de lemn, la vreo 30 cm deasupra solului (probabil pentru a avea un overview asupra clasei). Adusese cu el un ceaslov imens din care începuse sa ne citeasca în stilu-i caracteristic. De data aceasta statea la catedra, desi interpretarea cerea un minim limbaj al trupului. Tipul din carte la un moment dat se rastea (nu-mi aduc aminte personajul) asa ca S s-a încordat una buna sa racneasca corespunzator, si la minimul de salt… numa' ce auzim o bufnitura puternica si-l vedem pe S disparând sub catedra cu ceaslovul în cap :D :D – ce s-a intâmplat? – S-a rupt podiumul. Evident ca era o faza jenanta pentru orice profesor. In timp ce clasa izbucnise în râs... îi vedem o clipa ochii deasupra tabliei mesei privind de sub ceaslov… si mai apoi apare rosu la fata... se sraduia sa iasa de sub lemnele facute surcele. Încerca sa o dreaga cumva, sa nu piarda autoritatea în fata noastra, d'apoi no, pe cine sa mai ti în frâu… ora era ca si terminata :D.

Faza cu podiumurile oferea mult mai multe satisfactii. La ora de geografie catedra doamnei profesoare, o unguroaica înaltoaca pedanta, vopsita, spilcuita (asa cum sunt mai toate unguroaicele pe care le stiu), nu avea tablie în fata catedrei. Ghinion... pentru ca îi priveam picioarele de aproape. Si de ar fi fost doar atât LOL. Eu stateam undeva în primul sau al doilea rând cu vedere directa la picioarele ei. De obicei vorbea masurat, monoton… era tipul omului serios ce nu uita sa ne spuna care, ce zacamânt dispare si în cât timp. Permanent parca avea mâna pe mânerul de alarma LOL. Stând la catedra picior peste picior, simtea nevoia din când în când, sa mai schimbe piciorul de pe stânga, pe dreapta, moment în care vederea mea se largea brusc… obtinând informatii în plus. Stiam exact ce culoare au chilotii ei, în fiecare ora. Vestea s-a raspândit cu repeziciune în clasa, si deja, la ora ei, stateam cu totii, ca în filmul sincron cu pisoii (descoperit la Tetris) asteptând momentul de schimbare a garzii la picioare.

- Azi a avut roz cu danteluta… (cam asa sunau discutiile din pauza de dupa). Dupa 4 ani de zile îi stiam garderoba complet.


A nu se imagina ca doar profesorii aveau parte de situatii inedite.

M la ora de româna, la liceu. S îmi zice sa citesc finalul dintr-o poezie. Poezia nu-mi era cunoscuta... dar stilul… normal ca metoda imitatiei functiona din plin la acea vârsta si daca profesorul meu recita afectat, cu suisuri si coborâsuri ale vocii… nu o sa fiu eu mai prejos :). Si plina de avânt încep sa citesc ultima strofa:

VARA de G. Cosbuc

Ca pot sa vad ce-ai plasmuit! (exclamare, deci se cere crestere în glas)
Mi-e inima de lacrimi plina,
Ca-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, si-o sa ma-ngrop si eu! (aici din nou exclamare, desi se poate putin cu patos..)
O MARE E (zis cu un soi de admiratie sublima, stiti cum se poate spune acest cuvânt... terminat evident intr-un crescendo) Urmat mai apoi de o pauza pentru ca nu-mi vedea sa cred ochilor ce urmeaza
dar mare lina
(acesta l-am zis aproape soptit si bagând usor capul între umeri):D :D :D

My God s-a rastunat clasa de râs… nu pentru ca cineva ar fi fost atent la ore… dar anumite lucruri nu scapa pur si simplu, iar amploarea data de 30 de voci ce rabufnesc de-odat' e teribila.

:)...  Gata ma opresc… duminica frumoasa in continuare. Mergem la plimbat jeliboanele, e soare si bine...
-------------------------------------------------

luni, 7 martie 2011

A_Codal


Wireless dog :)
------------------
(sau cum a ramas JA-ul fara coada - vezi comment 1) 

duminică, 6 martie 2011

ce visam sa fiu când 'oi fi mare

Stiti,
viata ar trebui înregistrata (în punctele cheie) pe banda de magnetofon,
sa o reasculti ca pe un teatru radiofonic concetrat
atunci când uiti lucrurile importante.

-----------------------------------------

Am primit de la Tetris o tema "ce visam sa fiu când 'oi fi mare" - well, as putea zice cu o singura fraza, scurt si la obiect, si fraza ar fi valabila înca 1000 de ani :). Insa de ce sa nu ma distrez putin pentru a ajunge la respectiva concluzie. O sa încerc (totusi) sa fiu short.

Totul a început devreme, tare devreme... cam de pe vremea când deja umblam copacel. Pentru ca 2-3 anisori presupunea multa atentie ce n-avea cum sa existe când, tu, ca mama, erai singura si trebuia sa întretii o familie, asa ca eu îmi petreceam 5 zile din 7 la gradinita saptamânala numita "Prichindel", gradinita lânga care locuiesc acum, si de câte ori trec pe lânga ma doboara amintirile.

Sincer, gradinita ar fi trebuit sa poate cu totul alt nume  - "La sapte paduchi" era numele perfect, deoarece eu eram permanent tunsa la zero. Nu stiu cum, dar toti paduchii parca-si aveau cartierul general la mine :D, asa ca Zero însemna siguranta nelocuirii supra-chiriasilor. Nu întelegeam exact care era smecheria cu paduchii, de ce nu era bine sa-i ai? (în fond si ele niste vietati minuscule, asemeni mie)... nu era de înteles nici: de ce, doua zile stateam altundeva cu altcineva, asa ca nu mica i-a fost mirarea la maica-mea când s-a trezit inclusa în povestile mele sub forma:

- Stii, mamica mea de la gradinita... asa si pe dincolo... iar pe când ridicam ochisorii spre ea, o gaseam cu obrajii scaldati în lacrimi...

UPS... unde gresisem? Oamenii mari nu plâng fara motiv... si atunci, strângeam în pumn un colt al rochitei ei, si trageam cât  puteam de tare sa o anunt sa ma ia în brate. Si ea ma ridica pe burtica, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, mai acatarii. Cu palmele mele mici si moi îi stergeam lacrimile si îi ciripeam ca eu stiu ca si ea e mama mea, nu trebuie sa fie trista. Ohhh my goshhhh... Asta fusese una din primele lectii despre sensibilitatea umana.

Mai târziu în doar câtiva ani, totul a început sa se lege, am început sa înteleg cum "mândrele" cuvinte pot lovi crâncen, fiind pumnal, adica, arma alba la purtator. Cu toate acestea aveam un talent înnascut sa servesc, asa ca din sennin, câte o fraza ce facea audienta sa muteasca definitiv (si nu in sens negativ). Încet dar sigur, descoperisem calea de a-i descoase pe oamenii mari.

... destul cu introducerea, trecem la subiect.

Toti copiii, cred, au fantezii cu transpunerea lor la scara mare. Tine de un mod de a se privi în oglinda si a copia ceea ce li se pare grozav. Ha, Ha, gresit. Complet gresit. Tine de un instinct interior de a corecta ceea ce aia mari nu mai vad. Orele de somn însotite de lecturi elevate... com'on cine a scris acele carti? Oameni foarte mari mi se raspundea. Adica cum? Exista oameni mai mari decât tine!!?! a venit firesc, întrebarea....

Ei bine DA, a urmat raspunsul. Pot fi MARI la propriu :)

Pentru ca eram dificil de tinut în frâu, nu stateam la lectii, nu respectam nimic, faceam doar ce voiam eu, am primit spre îndrumare câtiva profesori. Îmi placea sa merg la Dermatologie (maica-mea fiind asistenta) dar uram orele de somn de dupa amiaza, sau profesorasii pe care mi alegea pentru a ma mentine "în forma". Primul, un om batrân pensionar, deosebit de plicticos, când ma vedea ma întreba de fiecare data la fel, cât e 7 x 7. Ma chema la patul lui si-mi vorbea despre socoteli. Posibil evreu. Nu stiam ca în spatele vorbelor lui, statea maica-mea ce îl montase în acest fel. Nici o problema ca am demontat jucaria iute... cam dupa primele 5 min. îi ziceam ca vreau piiii... si dusa eram. Azi asa, mâine asa... la un moment dat maica-mea s-a prins ca fentez. M-a intrebat de ce?

- Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca e batrân si nu întelege copiii.
- Da?!?!!!

Si numa' ce vad ca-mi trimite pe cap unul tânar :D. Tipul undeva pe la 30 de ani, malac, peste 2 m înaltime, cu un spatioc enoooorm (probabil facuse înot), o voce baritonala si un volum ce-mi spulbera  plamânii din loc, doar de la recul. Era internat cu ulcer la piciorul drept. Acesta, nu ma astepta sa vin la patul lui pentru exercitii... venea el, de buna voie, în camera de garda si se aseza în stânga mea, în capul mesei sa ma poata urmari îndeaproape. Nu avea obsesia socotelilor cât al scrierii caligrafice. Aici bai mare cu mine, pentru ca ma aflam exact în perioada când o desenam pe Cecilia cu cosite si cercei nestiind rostul literelor. Prima încercare de a fenta, numarul cu baia :D. Ies din camera de garda, dau sa o tulesc pe scari in jos când, surpriza, îl aud un urma mea:

-Hallo. Hallo încotro? Baia e aici...  Si-mi arata directia -->

Normal ca stiam unde e baia :D, damn it. Si aveam oroare de baile din spital de nu va puteti imagina. Niciodata nu intram acolo pentru ca vedeam cu ochii mintii monstri iesind din conductele negre ale WC-ului, vanile cu rugina si dâre verzui inexplicabile, aratau ca în filmele de groaza. Tavanul era ametior de înalt, scorojit, plin de paianjeni, întunecat, afumat... o imagine întradevar demna de filme horor. Padurea cu brazi  parea alternativa de lux, normal ca preferam acea varianta :).

- Vrei sa vin sa te ajut? Il aud pe uriasul meu... My God, doua cosmaruri într-unul!!?
- Nu, am zis scurt si apasat.

... si am intrat în baie închizând cu zgomot usa dupa mine. M-am lipit de usa si am închis ochii, pentru ca nu doream sa vad de aproape nici unul din obiectele "sanitare" din acele bai. Am stat vreme de câteva secunde nemiscata, ma gândeam sa ies pe geam, dar eram la etajul doi... deci no way... dupa un minut ies.
Ma întorc cuminte în camera de garda cu dom' Profesor dupa mine.

Aceasta experienta a fost atât de intensa încât mi-aduc aminte tot: lumina ce intra prin geamurile mari de la camera, caietul cu liniatura întrerupta numa bun pentru caligrafie, tipul a carui mâini gigantice erau brazdate de linii adânci - o întindere nesfirsita taiata de crevase în piele umana. Îsi tinea mâinile pe masa, împreunate, urmarind cu interes fiesce micare de-a mea. Prima litera a desenat-o el, apoi urma eu sa repet operatiunea. Deja mi se înfiripase un firicel de frica în strafundul fiintei si în loc sa iau creionul cu mâna dreapta l-am însfacat cu mâna stânga:

- NU!!!!!!! a picat ca un traznet vocea lui, si mai apoi s-a auzit ecoul triplat de înaltimea camerei. Niciodata sa nu scri cu mâna stânga!

M-am lasat in jos pe scaun. Doream sa ma fac atât de mica încât sa dispar fara urma. Litera desenata de el în caiet era un "l - mic de mâna". Ca omul ce nu tinuse creionul în mâna era absolut grotesc ce-mi iesea...

- Nu-i prea bine. Uite ce a luat-o la vale cârligul. Litera "l" e doar un "e" îngâmfat. Înca odata...Lasa mâna sa curga lin, nu încerca sa o ghidezi prea mult.

Din nou incredibil de prost acel "l". Speriata numai la gândul reactiei lui, mi-a venit subit o idee: sa-l corectez rapid pâna nu se prinde... si am pus degetul pe hârtie frecând frenetic cu o frecventa naucitoare. Pe când am ridicat degetul, în locul unde frecasem s-a facut gaura :D. Aveam în acel moment, cred, cei mai mari ochi din lume. Uriasul meu a început sa râda., un râs ca o mitraliera pusa pe foc continuu. Vaaaaaai... asa m-am speriat de tare ca pur si simplu m-am înmuiat de tot si curgeam de pe scaun (oricum de-abia ajungeam cu gura la tablia mesei) si monstrul meu râdea, râdea în rafale de neoprit de se rasturna masa, camera, clinica... TOTUL, în timp ce eu... mai mica, si mai mica... Asta fusese prima lectie... Ramasa singura ma gâdeam cu groaza la ce o sa urmeze. Vine maica-mea:

- Ei cum a fost? Nu e ca mosul, asa?
- Mami... mami mie nu-mi place de omul asta.
- De ce?
- E rau! E prea Mare!! E URIAS!!!

Consideram ca discutia mea cu ea era asa... ca între prieteni si nu avea sa transpire nimic înafara, când colo ce s-a întâmplat. Ora stingerii. Obisnuiam sa o însotesc pe coridoare, sa o vad cum zice câteva vorbe si stinge lumina, moment in care se auzea cite un oftat pe mai multe voci. Ce puteau sa faca oamenii în spital. Citeau desigur :D, iar stingerea luminii pica mai intotdeauna prost. Ajunsa la salonul cu giganticul meu profesor, tipul era în picioare undeva în mijlocul camerei, si numai ce o aud pe maica-mea zicând:

- Fata mea nu va prea place... si un zâmbet în coltul gurii îi mijise subtil...

... însa eu, eram de fata!!! Dumnezeule ce ti-s si cu oamenii mari. Pur si simplu m-a tradat. A tradat privatul discutiei noastre! Cum e posibil?? Aflata între doua semntimente contradictorii reactia mea a fost rapida si surprinzatoare. Am tâsnit de lânga ea si l-am apucat pe tip de un picior. Nu-i ajungeam pân' la genunchi :D... si n-am observat ca-l strângeam de sa-i sara ochii taman de piciorul cu ulcer LOL... în timp ce ziceam cu o voce pitigaiata si involburata, dar de o claritate ireprosabila:

- Nu-i adevarat! Nu-i adevarat. Mie imi place foaaaaarte mult de dumneavoastra. Imi place foarte mult...

Maica-mea perplex în tocul usii, tipul murmura de durere înabusit, de la strânsoare probabil... si în cele din urma am iesit. La capatul scarilor i-am zis mamei mele nu fara repros în glas

- Nu o sa-ti mai zic niciodata nimic! (lucru ce nu avea cum sa se întâmple deoarece nu tineam la suparari)

Deja în acest punct stiam lectia: cuvintele pot sa doara al naibii, iar adevarurile sunt crude uneori - pricepusem dedesubtul lucrurilor si departe de mine sa fiu dintre cei fara inima. Cu toate ca Uriasul ma speriase de moarte nu doream sa-l fac sa sufere. Incercam sa repar si eu cum puteam. Ma rog, asta a fost ce a iesit :)

Acestea fiind spuse ce mi-as fi dorit sa ma fac când 'oi fi mare.
1. Scriitor pentru copii - pentru ca nimeni nu stia sa scrie povesti pentru copii.
2. Orice altceva decit matematician sau dactilograf :D.
-------------------------------------------------
melodia mea preferata de azi
--------------------------------------------------

Blackfield at Myspace Music

P.S. Poate sunteti curiosi sa stiti cum s-a sfârsit povestea cu URIASUL...

Am tinut mai multe ore. La final, mi-am dat seama ca era dintre cele mai blânde fapturi pe care le-am cunoscut vreodat'. Miscarile lui întotdeauna aveau gratia unui hipopotam în balet pe sârma ;). Nu cred ca-i era usor, dupa cum nici mie nu-mi era fiind maruntica rau. Cum - Necum, ma îndragise la rândul lui... iar senzatia de a avea un urias alaturi de tine, aducea cu libertatea locuirii într-o casa marioaca, cu mansarda ce putea atinge uneori stelele, o curte imensa  acoperita cu iazuri populate de carasi rosii si aurii, livada permanent în sezon de primavara,  si stupi de albine... evident îngradita, cât sa nu patrunda tâlharii de drumul mare... :).
In limbaj scriitoricesc comun însemna: deschidere, sinceritate si naturalete demne de invidiat. Mi-ar place sa vad mai multi astfel de uriasi azi... mâine... oriunde... oricând...