duminică, 8 noiembrie 2009

Cap de afis

Am furat ciornele stapânei mele si le-am citit la lumina lanternei. Credeam ca scrie oaresce roman serios. când colo, am gasit numele meu printre rânduri… Le-am furat si le-am dosit aici… numa de ciuda sa nu le mai gaseasca
:D
Nu am avut ocazia sa va prezint, un personaj simpatic din viata mea. Se cheama Ja (zis Gia, scurt si accentuat pe G), e fetita… blonda… fosta dispecerita a liniei 35 din Zorilor si ajunsa “la loc caldut” dintr-un joc de întâmplari fericite ale destinului sau. Impart cu ea mâncarea de la ora amiezii, suntem bune prietene si petrecem împreuna în acelasi birou zilele principale ale saptamânii. Si nu e la ce va gânditi… e o frumusete de câine, de talie mijlocie, o mini vedeta non-hollywoodiana dar cu aere cum ca ar fi, care a primit o educatie aleasa de la un dresor necunoscut. Are experienta strazii în sânge (având în vedere ca a activat mai bine de 5 ani la biroul de dispecerat).

Ne-am cunoscut pe vremea când locuiam în acea zona, dar noi atunci aveam un lup cu blana scurta, a carui amintire este bine pusa la pastrare într-unul din sertarasele inimilor noastre. Dar sa revenim la Doamna Ja, cum îmi place sa o alint. E un câine în general giumbuslucar, care pentru a obtine ceva, ce-si doreste, nu se fereste sa-ti ofere tot felul de “numere” de la: un dans, al ei, usor lasciv catre obscen, pâna la dat din labute … numar la care putini îi rezista. Pe mine personal ma distreaza felul ei de a fi. Am dus-o de câteva ori cu noi la padure si cu surprindere am constatat ca nu a auzit-vazut -”never-ever”- viata la tara!

E atât de adaptata la viata de oras si la obiceiurile tipic românesti cum nici nu va puteti imagina. A prins ceva din tot ce este “parvenit” în România. Mâncarurile ei preferate sunt: ochiurile de ou, cartofii pai sau piure, micii si gratarele. De sarbatori importante, precum Pastile sau Craciunul apreciaza si salmalele… dar în editie limitata. Nu asa ca e titpic românesc meniul preferat de ea?

Contributia mea, la educatia ei, e redusa la zero caci nu am reusit sa o învat nici macar ce sunt pastele cu brânza sau ciocolata Milka. Dar e foarte adevarat ca si-a însusit noul nume rapid – caci noi am botezat-o Ja. Am aflat ulterior numele ei adevarat. O chemase Linda :) .

Ne capatuiram cu Doamna Ja printr-o întâmplare oarecum nefericita. Desigur ca locuind în zona dispeceratului, având la rândul nostru catel (pe Roxi), inevitabil intraram într-un contact mai mult de tip conflictual cu Ja. Ne latra non-stop datorita obrazniciei nostre de a-i calca teritoriul dispeceratului. Pe vremea aceea o numiram mama-eroina. Vesnic era ori gravida ori avea câte un pui de crescut. Daduse multe generatii de Ja. Era absolut evident ca toti de la dispecerat o iubeau, si era normal, caci îsi facea meseria cu devotiune si responsabilitate. Job-ul ei era sa-i astepte pe soferi si sa-i însoteasca la semnarea registrului. Îi conducea pâna înauntru la dispecerat si înapoi la masina. Acoperea un sector de genul “Public Relations”, daca intelegeti ce vreau sa spun :) .

Dupa care, urca cu ei în 35… Multi probabil ca o serveau cu sandwish-ul personal, ca o forma de apreciere a serviciilor aduse. Cunostea toate masinile dispeceratului si pe toti soferii :D . În schimb avea o atitudine foarte transanta legata de cei care ambalau motoarele prea tare, erau beti sau fumau. Astfel de atitudini nu le accepta – latra pâna o lasau corzile vocale, era un mod de a-i certa public, “da de s-or învata minte”. Deasemenea învatase câteva lectii de psihologie umana… stia ca un barbat cu mânile în buzunar (vagabondas cum am spune noi) este periculos, si preventiv îl ocolea si îl latra. Acesta era contextul celor 5 ani petrecuti la dispecerat.
Relatia cu Ja a suferit o schimbare dupa moartea catelusei noastre ROX. Noi nu înteleseram intentiile lui Ja legate de noi, decât mult prea târziu. Initial ne-a facut ochi dulci, dar noi suferind înca dupa pierderea subita a lui Rox, desi observaram ocheadele ei subtile, nu le-am dat importanta. Mai apoi, a învatat sa vina sa ne conduca pâna la usa blocului… în fapt ea era interesata sa stie unde stam!!! Nu dupa mult timp, în timpul iernii, seara pe al orele 11 ne-am trezit cu ea batând la usa noastra. Nu mica ne-a fost mirarea sa o vedem.
… va dati seama :D … ca urmare am lasat-o în casa… ea se gudura usor si înainta în directia – frigider. Îi deschideam frigiderul, ea întindea nasucul negru spre un anume miros – si o serveam. De îndata ce mânca se cerea înapoi afara. Ma uitam la acest comportament ca prostita… exemplar mai profitor nu vazusem în viata mea, dar totodata îmi placea si ma amuza. Desigur ca am cazut în plasa ei si în final ne împrieteniseram bine de tot… stia orarul nostru, chiar îi convenea idea ca dupa ce se închidea dispeceratul (pe la ora 11 noaptea)… ne mai facea si noua o vizita, “de curtoazie”, însotita de cârnat ca premiu.

Si asa a mers mult timp relatia noastra. Ea cu cârnatul, noi cu amuzamentul… pâna într-o zi de sâmbata, în plina vara, când ma întorceam de la piata cu ceva cumparaturi. O zaresc culcata în parcare, în plin soare si usor pierduta. Desi am strigat-o se uita la mine dar nu s-a ridicat de jos. M-am dus catre ea… cu foarte mare greu în cele din urma s-a ridicat, dar nu era in regula, urechile îi stateau avion si nu-si putea tine capul sus. Mai apoi aveam sa aflu ce se întâmplase.

Cert e ca, am luat-o, am dus-o acasa si de acolo la medic la un consult. Avea sternul fisurat… suferise un mini accident. Unul din prietenii ei soferi nu au vazut ca era culcata în spatele autobuzului si când a dat înapoi a lovit-o, desigur total neintentionat. Ca urmare a fost prima data când de buna voie si nesilita de nimeni a stat la noi o saptamâna întreaga. Poate din acest motiv relatia noastra s-a legat mai strâns, desi, adevarul nespus pe care întotdeauna l-am simtit, dar nu voiam sa-l recunoastem, era ca, ea ne alesese demult drept posibili stapâni. Era evident ca-si cauta un stapân. Probabil ca se saturase de noptile friguroase în aer liber si visa la un camin mai caldut si un loc mai sigur. Desi avea multi prieteni buni, si-ar fi dorit un stapân. Ma gândesc ca ne scanase bine de tot si îi cam placuseram noi, dar era neîmpacata cu gândul ca nu eram detinatorii unui autobuz 35. “Ce masina meseriasa e 35-ul” – isi zicea “toti prietenii mei au asa ceva” si ea chiar aprecia plimbarile cu autobuzul. Nu odata a fost culeasa din centru de soferii de 35. Circula cu autobuzul ca doamna în celula soferului, la loc de cinste.

Toti stiau de escapadele ei de pe la “Festivalul Berii”, unde probabil se îndopa cu mici si cartofi prajiti. Ajunsese sa se scrie despre ea si în ziarul local “Clujeanul”. Ce mai… era un fel de vedeta locala. Aceasta este o mica parte din trecutul aventuros a lui Ja.

Astfel, când ne-am mutat din zona, am mers si am luat-o la noi. Era foarte încîntata. Ca urmare ne-am ales cu un catel complex, mult prea stiutor în ale vietii si iubitor de plimbari la drumul mare în centru. Nu am avut niciodata un câine atât de educat si lejer ca si Ja. Când mergem la plimbare nu trebuie sa o leg, nu pleaca de lânga noi, stie de pericolele strazii… pur si simplu apreciez inteligenta ei nativa si educatia care a primit-o.
Am sa va povestesc însa o întâmplare, legata de Ja, care pe mine m-a uimit. Am uitat sa zic ceva, îi plac pisicile, dar carui câine nu-i plac… le alearga, le sperie… îi place sa produca efect. Într-una din plimbarile noastre de seara, la una din strazile pe care obisnuim sa mergem, vede o pisica culcata hapt în mijlocul drumului. Plina de satisfactie ca nu a fost zarita de pisica… a facut 3 salturi capresti catre pisica, pentru a crea zarva. Când colo surpriza… pisicuta n-a reactionat. Am vazut-o cum s-a oprit (era cam la 2 metri distanta de ea), si a studiat-o atent… si-a miscat narile usor si a realizat tragicul fapt. Pisica era moarta… probabil nu demult o masina a dat peste ea. In acel moment, am vazut-o cum si-a rotit capul… s-a uitat în sus catre casa în dreptul careia era lesul pisicutei si cu o privire încruntata, foarte expresiva, am putut citi pe fata ei ceva de genul – “Cineva de aici e ucigasul! Cred ca ucigasul locuieste chiar la casa asta”. Am ramas fara cuvinte… Ja-ul meu avea constiinta mortii, si a posibilei cauze!

O daduse peste cap acest eveniment, din acel moment plimbarea se transformase într-un fel de “UPS tre’ sa avem grija, caci cel care a ucis pisica poate aparea oricând sa ne faca si noua felul”. Era atât de terifiata de acest eveniment, încât orice zgomot oricât de slab, o facea sa sara brusc sa se uite în spate… sa nu care-cumva sa i se intâmple si ei ceva similar. Toata plimbarea a continuat sub semnul acestei spaime, îsi grijea fundul (scuzati expresia) de numa-numaJ. Nu stiam ca animalele pot avea constiinta mortii provocate, era prima data când vedeam. Sau poate doar Ja e mai evoluata ca alte animale, caci a fost prima data când am vazut o astfel de interpretare atât de clar exprimata.

Adevarul e, ca blonda mea*, m-a uimit din prima clipa prin experienta de viata si adaptabilitatea de care a dat dovada. Ea a inteles foarte multe despre noi oamenii si a învatat cum sa speculeze si sa-si urmareasca propriul interes pe baza interpretarii reactiilor noastre. Aceasta îmi demonstreaza ca animalele sunt dotate cu inteligenta nativa – la fel ca noi. Iar evolutia lor este o masura a contactului lor cu societatea. Ja este un exemplu în acest sens. P.S. Daca va întrebati ce fel de nume e Ja? Ei bine, e simplu… initial i-am zis Iubire, dupa care s-a transformat in Jubire, din Jubire a ajuns Jubi-Ja si in final, datorita sonoritatii foarte bune, a ramas simplu Ja.
* I-am zarit râzând pe seama mea, zicând ca am culoarea lemnului: lemn de cires pe spate si brad pe burta… ce-o fi in capul lor?!?!
:D

4 comentarii:

pescarusul argintiu spunea...

Frumoasa tare, istorisirea aceasta cu catelusa ta draga, JA!
Varianta germana a numelui s-ar traduce prin acceptul fara rezerve al afectiunii voastre si apoi al traiului comun in caminul vostru primitor :)
E o mare Lady, cu o vasta experienta de viata si cu ritmul urban in sange.
Va insoteste si in concedii?
Sper ca n-a ramas cu sechele dupa acel accident.
Sa va traiasca si sa va pazeasca de brumele sufletului oamenilor rai!

SuperJa spunea...

Pescarus, e unul din cateii cu cele mai putine sechele. Parca s-a nascut sub o stea norocoasa... a dus-o bine si o va duce bine toata viata. Iubitaaaaa pâna la dumnezeu si-napoi. Chiar o invidiez de multe ori. Asa este cu destinul...

In concedii o ducem si nu prea. Atâta e de doamna ca nu intra in apa. Noi suntem oameni de apa. Când am dus-o la padure, surprize... ne-a parasit si s-a dus in masina si s-a culcat. Ea e oraseanca :).

Dar facem plimbari de seara zilnic... de fapt ea ne plimba pe noi, ca face ce vrea ea. E cam razgâiata:)

O sa fac un tur de seara in BlogoSpot-sfera asta :D...

tasha spunea...

Stiu cum este sa ai caini,te umpli de bucurie alaturi de ei,ne amuzam si noi copios de cite sunt in stare sa fac si Pio si Tasha,ii adoram!
Apropos,si fetele mele au stat in perioada facultatii in Zorilor... :)

SuperJa spunea...

Vad ca ti-ai pus numele catelului tau. Very funny :D. Ca si mine...

Aaaa, deci stii zona dispeceratului 35... mare mirare de nu o stiu fetele tale, pe domnita mea JA. Eu m-am ales cu, ea acum 5-6 ani, cred.