duminică, 27 decembrie 2009

dusaaa la colind(ha)uuuuuuu

No, am ajuns in sfârsit sa dau cu pixul si pe aici. De trei zile colind(uuuu) cât e Clujul de mare :D cu stapânii mei la subsioara.

mai jos, sunt tot eu evident. Nu-i asa ca sunt rapitor de frumoasa si mai ales foarte modesta :D :D

... mai voiam, mai nu ma lasam...


M-am intâlnit cu destui blanosi facând trotuarul ca si mine:D. Asta de mai jos mi-a placut ca era de culoarea astfaltului - era sa nu-l vad si sa-l calc... din greseala.
Stapâna mea si-a lungit mult ochii la o vitrina din care n-am inteles decit ca o sa vrea sa ma imbrace de sarbatori cu hainutele similare... mie insa, imi placeau genele false si perucile (o sa cânt in acest sens :D)





Oasele de la friptura le-am insirat pe sfoara la uscat... prajiturile le-am ingropat si acuma astept musafiri. E timpul pentru exercitiu fizic - adica dog-wii - de la Dogtiendo :)
Happy holliday to all of you... si va astept la o partida de
Dogtiendo

joi, 19 noiembrie 2009

Casa somnului de Ja

...
casa aflata în bataia vântului, culcata în dunga muntelui, unde norii îi acopera ochii pentru a nu vedea haurile deschise împrejuru-i. În casa adormita, toate dorm întru nesfârsita tinerete, iar gândurile fac salturi saltimbance în puful clipelor risipite prin prejur. Muzica, din surdina, e a motanului ce toarce puternic jersee de mohair din blana proprie. Doamna Ja priveste plictisita zmeie(le) ferestrei deschise, cuprinzând cu narile mirosul de tihna si bine.

Casa somnului respira prin ochiurile mintii adormite, fapt ce o face vizibil, supra-aglomerata. Toate obiectele imobile ale treziei, devin “uman-câinioase”, au voci, taicaituri, smiorcaituri pe lânga infinitele mâini si picioare. Toate sunt miriapozi în miscare. În casa somnului de Ja, o masina de scris speciala, cu clape litere adaptate jeliboanelor, bate frenetic ritmul lucrurilor marunte, total neesentiale, ce plutesc în aer. Aici, ochii joaca puternic sub pleopele închise, zbenguind frenetic prin coridoarele deloc virtuale ale visului.

tâgâdân... tâgâdân... tân... tân. :)




(gânduri scrise pe marginea imaginii lui Ja. Obisnuieste sa doarma mult. Chiar foarte mult. Uneori se vede ca are cosmaruri. Eu îi stiu cosmarul ei. Se cheama Bella (un preafrumos lup alsacian alb pe care il voi prezenta in alta editie))

luni, 16 noiembrie 2009

Taximetristii clujeni, picati de pe Marte

Eu, SuperJa, desi iubesc toti soferii de 35 pe care îi consider oameni "meseriasi", ma declar complet împotriva taximetristilor. De fapt, nu eu nu-i plac... ci ei nu ma plac. Motiv pentru care stapâna mea, prefera sa mergem 7 km pe jos, decât cu taxi, în zilele mai speciale. Citind printre ciornele ei, am remarcat, însa, ca nici ei nu-i plac toti taximetristii :). Dar, hai sa vedem mai exact ce-am gasit scris...
----------------------------------------------------------------------------------
Ati vazut vreodata scena în care pisica ”adevarata” porneste la vânatoare de soareci? Cei care au vazut, stiu ca treaba cu soarecele drept papica e doar ceva auxiliar, în fapt toata smecheria consta în distractia obtinuta.

Pasul 1: pândeste soarecele atent. Auzul si vazul joaca un rol foarte important.
Pasul 2: cand sansele de prindere in capcana sunt sigure, tâsneste la atac. Pentru asta are o strategie bine gândita. Nu se grabeste niciodata.
Pasul 3: musca putin din shoarec, dar îl lasa viu! Dupa care începe distractia. Soarecul ametit, devine jucaria miscatoare pentru pisica. Si dai… doua labute stânga... doua la dreapta. Arunca soarecele în sus, îl prinde, face tumbe cu soricelul între labute… etc. deci e un spectacol de zile mari. Unii ar zice ca e un spectacol crud. Ma rog, e doar un joc de supravietuire si selectie naturala. Sa nu uitam ca pisicile (mai ales cele moderne de azi) lasa shoarecul în libertate dupa ce s-au plictisit de joaca.

Bine, bine o sa va întrebati probabil… care e legatura între pisica si taximetristi? Dar între taximetristi si planeta Marte? Ei bine este. Fiindca m-am plictisit când intru în taxi sa torn pe nerasuflate poezia, care mi-am facut-o legata de adresa. Mi-am zis: "- Pâna aici!" Ca urmare, mai nou, ma urc în taxi, ma asez cuminte pe scaunul din spate, pe diagonala soferului pentru o vizibilitate mai buna si zic linistita adresa … dupa care liniste. Cum în ultima perioada a trebuit sa merg mult cu taxiurile, pot sa zic ca m-am distrat copios pe aceasta tema. Am vazut toate reactiile posibile. Am trait pe pielea mea, satisfactia pisicii prin tot scenariul care-l aplica.

Marea majoritate a soferilor – la auzul adresei, au o tresarire... dau sa pornesca de pe loc si se si opresc. Nu stiu nici în ce parte tre’ sa mearga, spre stg!?!? sau spre dreapta!?!? Am realizat ca as putea scrie o carte doar din reactiile oamenilor la auzul adresei... totusi am sa ma rezum la câteva din cazurile care mi-au ramas în minte.

Unul din ei, când a auzit locatia, si-a scos harta (aparent mica, initial :)) si când a început s-o desfasoare era ditamai cearshaful de 2 mp :D. L-am ajutat sa-si întinda cearceaful…:D :D :D Mi s-a parut distractiv. Dupa 5 min. de studiu a gasit strada… am pornit.

Altul, mai evoluat, avea GPS-ul instalat. A tastat adresa si s-a pornit. Am salutat initiativa cu voce tare, iar el mi-a taiat-o scurt zicându-mi ca nu-i de treaba GPS-ul, ca nu stie noile sensuri unice din Cluj. Suna ceva de genul, okay posmagi, posmagi cu GPS-ul asta… da de ce nu-s muieti posmagii?
:)
În alta dimineata, dau de un tânar cu simtul umorului, caci; enunt sperietoarea de adresa, iar tipul se întoarce catre mine, ma priveste drept în ochi si-mi zice vadit sincer: "- Apoi cu adresa asta cred ca i-ati pus jos pe toti!":D :D :DRâd în hohote, râde si el. L-am iertat si l-am luminat instant. Asta era din categoria de tineri dezghetati. Ca urmare pe drum am avut cu cine vorbi, vrute si nevrute. O placere…

Altul, tipul omului nesimtit. Urc în centru, aveam si un bagaj maricel. Nu sare sa dea o mâna de ajutor. Ma gândesc, taran prost. Îi zic adresa. Se întroarce catre mine si cu o fata plictisita si un ton impertinent, spune peste umar: "- Traduceti…" Tocmai ce mi-a confirmat banuiala. "- Cum? N-am inteles? Eu trebuie sa stiu cum se ajunge la locatie?" Ma rog, eram încarcata… altfel, ma dadeam jos si luam alt taxi. Unii uita ca de pe urma noastra câstiga bani.

Iar azi dimineata a fost poate cea mai tare experienta. Am dat peste Taximetristul Virgin. Ma urc in taxi. Ma uit la copil… era asa de tinereeeel si fragezeeel... ca mai întâi l-am intrebat daca are 18 ani? Apoi îi zic adresa. De data asta n-am stat pe gânduri, stiam cu cine am de-a face… am preferat sa-mi zic poezia… "- Strada principala cutare. Cunoscuta strada cutare. Iesi în artera mare, apoi prima la dreapta la capatul podului." La finalul poeziei mele, îmi spune cu voce stinsa si cuminte… "- Îmi ziceti va rog, pe parcurs?" Sure ma gândesc, shed blânda. Am crezut ca a înteles. Doar ca în centru, în loc sa o ia pe strada mare, care i-am zis, s-a încadrat prost. UPS am realizat ca nu stie nici strazile principale!!!!… Oh my, virgin rau de tot la cunostiinte. Repede am înteles ca în acest caz nu merge sa-i spun numele strazilor mari, caci sertarasul cunostiintelor legat de strazile mari lipsea, iar ala pentru strazile mici nu se inventase înca pentru el. Aici aplici comenzi verbale scurte, gen "– Acuma la dreapta, te rog"… "acuma facem la stânga"… etc. In viitor, am auzit ca toate calculatoarele, în loc de shoarec (adica mouse), vor asculta de comenzi verbale. Oricum cam devreme experienta pentru mine asa ca mare mi-a fost mirarea, dar am preferat sa-l încurajez. Nu te apuci de taximetrie la ora 6 dimineata, decât, daca chiar ai o mare gaura la buzunar. A învata pâna la urma, nu?

Duminica seara, am avut o experienta inedita. Era o vreme infecta la Cluj. Ploua, negru, umed, de sa nu-ti uiti Ja-ul afara... doamne feri'. Ma urc în taxi, privesc ceafa domnului taximetrist - era un tip mai interesant ca de obicei. Malac, cu un spate lat, îmbracat cu o haina de piele maro închis. Pe cap purta o ceapica de un portocaliu strident, fixata asa încât, când si-a adus-o în fata, parul a facut o linie tip carare - dar orizontala. Tipul avea parul alb, deci am concluzionat ca am de-a face cu un pensionar.

Într-un final, se-ntoarce usor catre mine, ma întreaba adresa... mai apoi ridicându-si mâna dreapta pe spatarul scaunului de vis-a-vis, se aseaza si mai comod la volan. Era clar ca se simtea bine în masina lui. Muzica era data tare. Radioul fixat pe un post cu muzica rock. Cu asta, n-aveam ce întretine discutii. Era clar... eram la ora de auditie... ca urmare, îmi întorc privirea spre geam. La nici un minut de mers, urechea mea fina, sesizeaza o voce ce nu apartinea radioului, îngânând... am crezut ca nu aud bine. Îmi intorc privirea spre oglinda retrovizoare, sa vad fata soferului. Da, auzisem bine. Tipul cânta... si cânta goooood!!! LOL. Nu gresea urcusurile si coborâsurile melodiei. Mai sa fie...Imi dreg glasul pe volum, ca sa ma auda, si strig:
"- Va place muzica?".
"- Ioi taaare de tot".
Clipesc de doua ori... nu-mi venea sa cred urechilor.
"- Da', nu va suparati, câti ani aveti?" 
"- 62, vine raspunsul. De la 45 de ani nu scap nici un concert si am învatat toate melodiile".
"- Pai vad... nu va încurcati în note :D"... zic eu din spate.
"- Sa stiti ca numa' la Madona n-am fost... da nu-mi pare rau. Am auzit ca o fost tare slab."
"- Apoi nu va faceti probleme. Madona nu stie sa cânte live. Nici tehnica n-o poate ajuta la talentul ei nativ :D." Oh shit, ce-mi veni sa fiu usturatoare... poate omului îi place.
Si uite asa, vazând ca are aprobarea mea... mi-a cântat, cu foc, toata calatoria. Ei, ca nu a fost singurul care mi-a cântat !!! (dar asta e un alt episod :)). Tre' sa recunosc ca batrânelul rockerist m-a surprins în mod placut.

Cam asa sta la ora actuala, situatia taximetristilor din Cluj.
Of, of... mai, mai... tara asta plina de surprize la toate colturile.

vineri, 13 noiembrie 2009

Persepolis

Aaaa vine weekend-ul... iar stapâna mea a pregatit spre vizionare doar Video. Un film ce recreaza orasul - PERSEPOLIS - in toata spendoarea lui de acum 2500 de ani. Enjoy!



Un cu totul altfel de PERSEPOLIS - este de gasit aici - un film premiat la Cannes în 2007, despre... ( ei bine înca nu l-am vizionat :)... este pentru weekend, as well) - sa ne mai culturalizam printre jeliboane...

luni, 9 noiembrie 2009

Leapsa - cu iz comic

Fiecare cu visul sau...

JA - fata in fata cu magazinul de carne :D. Gânduri ascunse?!?!


În hamac, pe balcon la soare, departe de lumea dezlantuita... imaginându-si probabil ca e pe o plaja in Hawaii, :D
P.S. Animalute din ograda proprie, imagini arhiva.

duminică, 8 noiembrie 2009

Cap de afis

Am furat ciornele stapânei mele si le-am citit la lumina lanternei. Credeam ca scrie oaresce roman serios. când colo, am gasit numele meu printre rânduri… Le-am furat si le-am dosit aici… numa de ciuda sa nu le mai gaseasca
:D
Nu am avut ocazia sa va prezint, un personaj simpatic din viata mea. Se cheama Ja (zis Gia, scurt si accentuat pe G), e fetita… blonda… fosta dispecerita a liniei 35 din Zorilor si ajunsa “la loc caldut” dintr-un joc de întâmplari fericite ale destinului sau. Impart cu ea mâncarea de la ora amiezii, suntem bune prietene si petrecem împreuna în acelasi birou zilele principale ale saptamânii. Si nu e la ce va gânditi… e o frumusete de câine, de talie mijlocie, o mini vedeta non-hollywoodiana dar cu aere cum ca ar fi, care a primit o educatie aleasa de la un dresor necunoscut. Are experienta strazii în sânge (având în vedere ca a activat mai bine de 5 ani la biroul de dispecerat).

Ne-am cunoscut pe vremea când locuiam în acea zona, dar noi atunci aveam un lup cu blana scurta, a carui amintire este bine pusa la pastrare într-unul din sertarasele inimilor noastre. Dar sa revenim la Doamna Ja, cum îmi place sa o alint. E un câine în general giumbuslucar, care pentru a obtine ceva, ce-si doreste, nu se fereste sa-ti ofere tot felul de “numere” de la: un dans, al ei, usor lasciv catre obscen, pâna la dat din labute … numar la care putini îi rezista. Pe mine personal ma distreaza felul ei de a fi. Am dus-o de câteva ori cu noi la padure si cu surprindere am constatat ca nu a auzit-vazut -”never-ever”- viata la tara!

E atât de adaptata la viata de oras si la obiceiurile tipic românesti cum nici nu va puteti imagina. A prins ceva din tot ce este “parvenit” în România. Mâncarurile ei preferate sunt: ochiurile de ou, cartofii pai sau piure, micii si gratarele. De sarbatori importante, precum Pastile sau Craciunul apreciaza si salmalele… dar în editie limitata. Nu asa ca e titpic românesc meniul preferat de ea?

Contributia mea, la educatia ei, e redusa la zero caci nu am reusit sa o învat nici macar ce sunt pastele cu brânza sau ciocolata Milka. Dar e foarte adevarat ca si-a însusit noul nume rapid – caci noi am botezat-o Ja. Am aflat ulterior numele ei adevarat. O chemase Linda :) .

Ne capatuiram cu Doamna Ja printr-o întâmplare oarecum nefericita. Desigur ca locuind în zona dispeceratului, având la rândul nostru catel (pe Roxi), inevitabil intraram într-un contact mai mult de tip conflictual cu Ja. Ne latra non-stop datorita obrazniciei nostre de a-i calca teritoriul dispeceratului. Pe vremea aceea o numiram mama-eroina. Vesnic era ori gravida ori avea câte un pui de crescut. Daduse multe generatii de Ja. Era absolut evident ca toti de la dispecerat o iubeau, si era normal, caci îsi facea meseria cu devotiune si responsabilitate. Job-ul ei era sa-i astepte pe soferi si sa-i însoteasca la semnarea registrului. Îi conducea pâna înauntru la dispecerat si înapoi la masina. Acoperea un sector de genul “Public Relations”, daca intelegeti ce vreau sa spun :) .

Dupa care, urca cu ei în 35… Multi probabil ca o serveau cu sandwish-ul personal, ca o forma de apreciere a serviciilor aduse. Cunostea toate masinile dispeceratului si pe toti soferii :D . În schimb avea o atitudine foarte transanta legata de cei care ambalau motoarele prea tare, erau beti sau fumau. Astfel de atitudini nu le accepta – latra pâna o lasau corzile vocale, era un mod de a-i certa public, “da de s-or învata minte”. Deasemenea învatase câteva lectii de psihologie umana… stia ca un barbat cu mânile în buzunar (vagabondas cum am spune noi) este periculos, si preventiv îl ocolea si îl latra. Acesta era contextul celor 5 ani petrecuti la dispecerat.
Relatia cu Ja a suferit o schimbare dupa moartea catelusei noastre ROX. Noi nu înteleseram intentiile lui Ja legate de noi, decât mult prea târziu. Initial ne-a facut ochi dulci, dar noi suferind înca dupa pierderea subita a lui Rox, desi observaram ocheadele ei subtile, nu le-am dat importanta. Mai apoi, a învatat sa vina sa ne conduca pâna la usa blocului… în fapt ea era interesata sa stie unde stam!!! Nu dupa mult timp, în timpul iernii, seara pe al orele 11 ne-am trezit cu ea batând la usa noastra. Nu mica ne-a fost mirarea sa o vedem.
… va dati seama :D … ca urmare am lasat-o în casa… ea se gudura usor si înainta în directia – frigider. Îi deschideam frigiderul, ea întindea nasucul negru spre un anume miros – si o serveam. De îndata ce mânca se cerea înapoi afara. Ma uitam la acest comportament ca prostita… exemplar mai profitor nu vazusem în viata mea, dar totodata îmi placea si ma amuza. Desigur ca am cazut în plasa ei si în final ne împrieteniseram bine de tot… stia orarul nostru, chiar îi convenea idea ca dupa ce se închidea dispeceratul (pe la ora 11 noaptea)… ne mai facea si noua o vizita, “de curtoazie”, însotita de cârnat ca premiu.

Si asa a mers mult timp relatia noastra. Ea cu cârnatul, noi cu amuzamentul… pâna într-o zi de sâmbata, în plina vara, când ma întorceam de la piata cu ceva cumparaturi. O zaresc culcata în parcare, în plin soare si usor pierduta. Desi am strigat-o se uita la mine dar nu s-a ridicat de jos. M-am dus catre ea… cu foarte mare greu în cele din urma s-a ridicat, dar nu era in regula, urechile îi stateau avion si nu-si putea tine capul sus. Mai apoi aveam sa aflu ce se întâmplase.

Cert e ca, am luat-o, am dus-o acasa si de acolo la medic la un consult. Avea sternul fisurat… suferise un mini accident. Unul din prietenii ei soferi nu au vazut ca era culcata în spatele autobuzului si când a dat înapoi a lovit-o, desigur total neintentionat. Ca urmare a fost prima data când de buna voie si nesilita de nimeni a stat la noi o saptamâna întreaga. Poate din acest motiv relatia noastra s-a legat mai strâns, desi, adevarul nespus pe care întotdeauna l-am simtit, dar nu voiam sa-l recunoastem, era ca, ea ne alesese demult drept posibili stapâni. Era evident ca-si cauta un stapân. Probabil ca se saturase de noptile friguroase în aer liber si visa la un camin mai caldut si un loc mai sigur. Desi avea multi prieteni buni, si-ar fi dorit un stapân. Ma gândesc ca ne scanase bine de tot si îi cam placuseram noi, dar era neîmpacata cu gândul ca nu eram detinatorii unui autobuz 35. “Ce masina meseriasa e 35-ul” – isi zicea “toti prietenii mei au asa ceva” si ea chiar aprecia plimbarile cu autobuzul. Nu odata a fost culeasa din centru de soferii de 35. Circula cu autobuzul ca doamna în celula soferului, la loc de cinste.

Toti stiau de escapadele ei de pe la “Festivalul Berii”, unde probabil se îndopa cu mici si cartofi prajiti. Ajunsese sa se scrie despre ea si în ziarul local “Clujeanul”. Ce mai… era un fel de vedeta locala. Aceasta este o mica parte din trecutul aventuros a lui Ja.

Astfel, când ne-am mutat din zona, am mers si am luat-o la noi. Era foarte încîntata. Ca urmare ne-am ales cu un catel complex, mult prea stiutor în ale vietii si iubitor de plimbari la drumul mare în centru. Nu am avut niciodata un câine atât de educat si lejer ca si Ja. Când mergem la plimbare nu trebuie sa o leg, nu pleaca de lânga noi, stie de pericolele strazii… pur si simplu apreciez inteligenta ei nativa si educatia care a primit-o.
Am sa va povestesc însa o întâmplare, legata de Ja, care pe mine m-a uimit. Am uitat sa zic ceva, îi plac pisicile, dar carui câine nu-i plac… le alearga, le sperie… îi place sa produca efect. Într-una din plimbarile noastre de seara, la una din strazile pe care obisnuim sa mergem, vede o pisica culcata hapt în mijlocul drumului. Plina de satisfactie ca nu a fost zarita de pisica… a facut 3 salturi capresti catre pisica, pentru a crea zarva. Când colo surpriza… pisicuta n-a reactionat. Am vazut-o cum s-a oprit (era cam la 2 metri distanta de ea), si a studiat-o atent… si-a miscat narile usor si a realizat tragicul fapt. Pisica era moarta… probabil nu demult o masina a dat peste ea. In acel moment, am vazut-o cum si-a rotit capul… s-a uitat în sus catre casa în dreptul careia era lesul pisicutei si cu o privire încruntata, foarte expresiva, am putut citi pe fata ei ceva de genul – “Cineva de aici e ucigasul! Cred ca ucigasul locuieste chiar la casa asta”. Am ramas fara cuvinte… Ja-ul meu avea constiinta mortii, si a posibilei cauze!

O daduse peste cap acest eveniment, din acel moment plimbarea se transformase într-un fel de “UPS tre’ sa avem grija, caci cel care a ucis pisica poate aparea oricând sa ne faca si noua felul”. Era atât de terifiata de acest eveniment, încât orice zgomot oricât de slab, o facea sa sara brusc sa se uite în spate… sa nu care-cumva sa i se intâmple si ei ceva similar. Toata plimbarea a continuat sub semnul acestei spaime, îsi grijea fundul (scuzati expresia) de numa-numaJ. Nu stiam ca animalele pot avea constiinta mortii provocate, era prima data când vedeam. Sau poate doar Ja e mai evoluata ca alte animale, caci a fost prima data când am vazut o astfel de interpretare atât de clar exprimata.

Adevarul e, ca blonda mea*, m-a uimit din prima clipa prin experienta de viata si adaptabilitatea de care a dat dovada. Ea a inteles foarte multe despre noi oamenii si a învatat cum sa speculeze si sa-si urmareasca propriul interes pe baza interpretarii reactiilor noastre. Aceasta îmi demonstreaza ca animalele sunt dotate cu inteligenta nativa – la fel ca noi. Iar evolutia lor este o masura a contactului lor cu societatea. Ja este un exemplu în acest sens. P.S. Daca va întrebati ce fel de nume e Ja? Ei bine, e simplu… initial i-am zis Iubire, dupa care s-a transformat in Jubire, din Jubire a ajuns Jubi-Ja si in final, datorita sonoritatii foarte bune, a ramas simplu Ja.
* I-am zarit râzând pe seama mea, zicând ca am culoarea lemnului: lemn de cires pe spate si brad pe burta… ce-o fi in capul lor?!?!
:D

luni, 2 noiembrie 2009

Brrr... I smell it in the air

Jeliboanele simt mai acãtãrii gustul.