Iubirea in forme

Decupam linistita hârtia colorata urmarind cu atentie liniile de curbura. Pe C îl simteam cum se strecoara uneori prin spatele meu aruncând câte un ochi curios peste umarul meu. Îndeletnicirea asta, aparent banala, ma arunca muuuult în timp, departe de tot, pâna la acea zi cruduta de toamna.

15 septembrie.

Prima zi de scoala. Rochita pepita în carouri alb-albastru era prima data pe mine. Pet si cu mine am mers de mãnuta la scoala din cartier situata undeva în partea dreapta fata de locul unde locuiam. Curios cum la câteva blocuri distanta, scoala trona ca un amfiteatru animat in timpul zilei si linistit doar in perioadele de vacanta.

Era o dimineata destul de rece. O învatatoare a carei trasaturi nu mi le mai aduc aminte, a facut adunarea si strigarea în curte. Ne însirase ca pe sarmalute unul dupa altul. La un moment dat a sunat clopotelul si ne-a facut semn sa o urmam. Toata curtea ticsita de copii, parinti, profesori, învatatori s-a pus în miscare. Toata orânduiala cladita cu grija s-a risipit la intrarea în cladire unde s-a produs haos. Coloanele de copii s-au amestecat între ele, iar eu printr-un joc al sortii aveam sa ajung în cu totul alta clasa :D. In locul unde am ajuns învatatoarea a strigat numele celor prezenti. Eu nu eram evident pe lista :D. Incurcasem clasele. In final intreaba daca cineva nu s-a auzit strigat. Ridic cu sfiala manuta. Toti ochii din sala: parinti-copii ma fixasera cu un interes amestecat cu mirare. Eram stanjenita, nu mi se mai intamplase pana atunci sa simt pe pielea mea zeci de ochi sfredelitori, era senzatie cu totul noua. Zic cum ma cheama. Domnita nu avea listele de la celelalte clase. In cele din urma sunt dusa la clasa unde eram distribuita. S-a constatat ca alt copil fusese admis in locu-mi proaspat lasat. Eram decretei. Nimeni nu se astepta sa fim câta frunza câta iarba! Abia acum vedeai realitatea cu ochii. In doua zile scolile au fost nevoite sa se uneasca sa clarifice locatia multimilor de copii. Si astfel în a treia zi mi s-a spus ca am fost redistribuita la cealalta scoala de cartier. Acolo, adusa de urgenta o învatatoare taman de la scoala de surdo-muti, i s-a dat pe mana o clasa de elevi habauciti :D.

Imi aduc aminte si acum pozitionarea clasei cu geamurile mari unde intra lumina rasaritului. Uneori încercam sa surprind desenul razelor de soare direct pe caiet. O faceam stangaci, nu eram obisnuita sa tin creionul în mâna. Învatatoarea nu stia ca nu suntem surdo muti si ne trata ca atare. Gesticula enorm, si ne dadea ca tema de casa sa taiem fluturi, melci, apoi pasari. Azi asa, mâine asa... Toata casa taia fluturi. Ma dureau degetelele de la foarfecile metalice  chirurgicale. Facusem bataturi... Cu toate acestea scopul acestor operatiuni îmi ramasese necunoscut. Nu o vazusem niciodata pe Pet sa faca asa ceva. Foarte curios. Abia peste ani am realizat ca operatiunea era de a învata sa numaram. Însa învatatoarea nu stia ca M cu manutele zdrelite, batatorite, taia ce taia si adormea. Maica-mea întindea usor paturica peste mine si continua sa taie fluturi, pasari pentru ca eu sa am a doua zi numarul cerut de decupaje. Numai ea ajungea sa numere fluturii :D. Eu niciodata :).

Timpul curgea, semestrele se rostogoleau unul dupa celalalt. Legasem o mica prietenie cu o fetita din clasa. Ne înghionteam în pauze si ne distram la ore. Personajul de la catedra oricum nu ne trata ca pe niste copii cu abilitati normale. Cred chiar, ca o deranja grozav ca nu eram surdo-muti. :D :D D.

Venise primavara. Ploaia de vara împanzise aleile. Verdele explodase peste tot si trandafirii îmbobocisera. Eram catre luna iunie, se pregatea fara de stire prima vacanta de vara. Cum necum în drumurile catre casa am observat ca sunt urmarita de un baietel. Era un baiat din clasa mea. Il stiam din vedere. Statea în ultima banca. Nu-mi vorbise niciodata însa mi se paruse ca mergea pe urmele mele. De felul meu întotdeauna m-am simtit un detectiv înascut. Din momentul când am realizat ca s-ar putea sa ma urmareasca începusem sa fac scenarii... Deturnari de la traseu, prostiri prin ascunderea în locuri invizibile de unde doar eu puteam vedea reactia lui. Clar ma urmarea. De câte ori îmi pierdea urma se întorcea derutat ca un caine la care i se diluase mirosul. Când disparea ieseam din ascunzatoare si continuam drumul catre casa.

Problema cu acest baiat era alta, începuse sa ma tina din scurt. Daca fugeam, fugea si el. Nu-mi mai ieseau toate fentele. Nu stiam ce sa fac. Intr-o astfel de increngatura cu mersul catre casa, prietena mea ma cheama la ea - la o pita cu magiun :D. Ahhh ce fain, ea statea aproape de scoala, am aruncat o privire în urma, mi-am zarit urmaritorul aproape. N-am mai stat pe gânduri si am zis:

- Da. Hai ca vin.

Cred ca era prima oara când vedeam o alta casa. Fata avea multe jucarii. Era singura la parinti si tare rasfatata. Ne-am scos papuselele pe balcon, ne-am întins o paturica si am inceput sa ne creem familii imaginare în care noi era personajele mari, ce stiam totul despre lumea asta :).

Fata s-a tinut de cuvânt si a adus niste felii mari de pita, gros taiate asa la vreo 2 cm, unse cu gem de prune. Silvoita cum se mai spune. Mancam si ne jucam. Ne mânjiram cu magiun pâna la urechi dar nu ne pasa. Furata de distractie pierdusem notiunea timpului. Doar când s-a lasat seara am realizat ca trebuie sa plec. Era undeva pe la 9 seara. În drum catre casa am mai aruncat câte o privire cercetasa în jur sa nu apara urmaritorul. Nu era.

Ajung acasa. Aici o stare de isterie generala pusese stapinire pe ai mei. Circul maxim! Unde am fost?!? Intrebare pusa în bucla de zeci de ori. Nici un raspuns nu multumea oricum :D

- Am fost sa manânc o pâine cu dulceata, ziceam simplu fara sa înteleg de ce nervii?!!

- Pâine cu dulceata-ti trebuie tie? Acasa nu ai dulceata?!!

- A fost foarte bun magiunul de prune... zisei eu cu privirea în pamant, vinovata fara vina... si Mirela avea papusi... si ne-am jucat... si...

- Ei soarele tau de copil... Si zbang - zbang doua scaltoace peste fund. Noi facem infarct, ne dam de ceasul mortii unde esti si tu te joci cu papusi! Nicioadata sa nu mai faci asa ceva !! Ai înteles?

Mi-era greu sa înteleg unde gresisem. Pe vremea aceia nu erau telefoane, pagere si alte tehnologii GPS de localizare rapida :D. Apoi, sincer vorbind, îmi placuse mica mea evadare la Mirela. Totusi ai mei erau încruntati. Îi suparasem raaaaau de tot... Cine sa-i înteleaga pe parintii astia?

A doua zi mers la scoala. Plictisul mare. Rontaisem creionul pâna la os :D. Suna clopotelul de mers acasa. Am mers leganat cu Mirela pâna la blocul ei. Ea m-a chemat din nou la joaca. Eu am zis ca nu pot si m-am întors sa ma uit în spate. Urmaritorul meu era la vreo 5 m de noi. Hmmm... ma gândeam cum pot fenta ca sa maresc distanta. O salut pe Mirela si traversez prima strada în fuga. Cu coada ochiului ma uit în urma. Copilul fugea si el. Eu fug mai tare... el dupa mine. Ma lovesc de ceva oameni cu socose, dar nu ma opresc... La un moment dat îi simt respiratia în spatele meu. M-a ajuns. M-a împins din fuga dincolo de gardul viu si m-a pus la pamant dintr-o singura miscare. Era deasupra mea. Ma zbateam sa scap. El incerca sa ma imobilizeze. Eu încercam sa scap, sa ies din strânsoare. Mica incaierare insotita de sunete ascutite si disperate a atras atentia celor de pe strada, si un barbat zdravan a aparaut din senin, l-a prins de bretele pe baiat si ia tras doua peste ceafa. Copilul n-a stat pe gânduri si a luat-o la fuga. Eu ma ridic. Abia atunci am vazut ca picasem într-o tufa de trandafiri. Pe o laterala mi se rupsese rochita pipita pe o distanta de 10 cm. Si o zgarietura zdravana aveam ca un fermoar pe partea stânga. Incepuse sa sangereze. Omul m-a condus pâna la blocul unde locuiam intrebandu-ma una alta. M-am bucurat ca m-a condus pentru ca m-am simtit in siguranta.

Ma vede maica-mea. Ieri magiun... Azi, harcea-parcea!!! Copilul ei chiar a luata-o razna si-a zis, si m-a luat la un inteorgatoriu serios. A ascultat cu atentie povestea mea. A doua zi a venit la scoala cu mine. A vorbit cu învatatoarea si i-a explicat situatia. Învatatoarea îl cheama pe baiat în cancelarie. În tot acest timp eu stateam cu inima cât un purice într-un con de umbra din cancelarie. Ma speriase rau întamplarea. Vine baiatul.

- De ce ai batut-o pe fata?

- Euuuu!!?! N-am batut-o!

- Cum n-ai batut-o? Uite ce zgarieturi are pe picioare, mâini. De ce ai facut asta?

Dupa o pauza mai lunga în care tensiunea plutea in aer, raspunde scurt si fara alte comentarii:

- Pentru ca o iubesc.

Învatatoarea... Maica-mea... Eu... ramasesem perplex. Toate cuvintele fugira subit înghitite în miezul fiintei :)... ale mele ca ale mele, dar si a celor mari?!? Mai sa fie... :D. În cele din urma învatatoarea sparge tacerea:

- Si asa gasesti tu ca trebuie sa-ti manifesti iubirea?!

- Pai asa face tata cu mama, a venit raspunsul. Si ei se iubesc, zise baiatul apasat, convins fiind de faptul ca asa trebuia sa fie lucrurile în acest caz...

In acea vara ne-am mutat din cartier. Nu l-am mai vazut niciodata. Am schimbat scoala. Fermoarul încrustat în piele de la gimpele de trandafir a ramas forever. E prezent si acum.

Ce pot sa spun? Unele forme de iubire lasa urme... Vizibile :).