Poveste scrisa pe opt biscuiti cu ciocolata, primiti de la Tetris

continuare la povestea începuta aici
-----------------------------------------------------------------------------------------

Ramasa singura, tristetea pusese stapânire pe mine. Stateam încalecata pe gard si priveam lumea în miscare browneana. Pet nu se mai zarea. M-am dat jos de pe gard. Ma simteam obosita fara motiv. Imi furase toate corabiile plecarea ei, mi se înecasera toti salvatorii, ma simteam Robinson Crusoe naufragiat în Turda! :)

Gramada de galbeni

M-am retras în camera de dormit cu gândul la un pui de somn. Era prima data când vedeam camera aceasta la lumina zilei. Camera de fapt era o biCamera enorma, despartita, undeva pe la mijloc, de niste paravane asemanatoare celor japoneze. În partea cu patutul meu de o persoana, obloanele de lemn erau lasate jos, si un semi întuneric ma facu sa stau o un timp nemiscata sa mi se obisnuiasca ochii. Dincolo de paravane, undeva la 7-8m distanta, vedeam capatul patului matrimonial unde dormea matusa-mea cu unchiul meu. Nu depasisem niciodata linia fictiva ce despartea camerele. Acum, în baia de lumina ce învadase dormitorul, în partea opusa, am vazut ceva ce nu era vizibil nici dimineta devreme, nici seara târziu când ajungeam eu la culcare. În fata patului matrimonial trona o masa rotunda cu furnir de nuc, pe care stralucea o gramada imensa de galbeni :D. Galbeni !caci no… cum sa le spun. Atâta banet nu vazusem eu adunat la un loc niciodata.  M-am apropiat tiptil uitându-ma în urma ca nu carecumva sa ma urmareasca cineva… sa vad comoara de aproape. Gramada imensa din bani marunti, continea doar monezi de 25 si 50 de bani. “Phiu, cine o fi abandonat atâta banet, domnule?” îngânai eu în surdina, verificind monezile daca erau reale. Cu 25 de bani puteai cumpara un corn semiluna pentru lapte. Cu 50 de bani o gogoasa. Cu 2,5 lei un baton de ciocolata cu lapte. Si gândul pe data s-a însurubat adânc în minte. Baton de Ciocolata cu Lapte! WOW – gândul, idea, devenise holsurub de-a dreptul :D. Am numarat 5 fise de 50 de bani si le-am bagat în buzunar. M-am tras usor de-o parte masurând cu privirea gramada de galbeni… "Nu o sa vada nimeni disparitia la 5 monezi, ce naiba. Nu-i cum!". Si plina de avânt am tâsnit afara din casa. Am sarit gardul si m-am dus la un chiosc mai sus de noi unde aveau baton de ciocolata cu lapte. Sunt unii care stiu ce gust teribil aveau aieste batoane de ciocolata. Diametrul patrat, patate ici colea cu bobite din lapte praf. Stateam guguli pe treptele de la intrare, multumita. Îmi îndulcisem nacazul. Deja lumea arata altfel;). Comoara descoperita de mine avea sa fie sursa batoanelor mele zilnice... iar imaginea cu gramada de galbeni stralucind în lumina soarelui... o grozavenie ce nu o mai sterge nimeni din memorie!

Vine ora de întorcere a matusei Mariutza. Oare ce reactie asteptam de la matusa Mariutza? Când i-am spus de Pet ca a sters-o, i-au licarit ochii albastri ca doua faruri xenon puse pe faza lunga, nici urma de tristete. As putea zice ca o fericisem! Scapase de copilul îndaratnic. De fapt, îsi rezolvase cu noi cele mai grele probleme ale casei, de-acum ce mai conta. Ba mai si cotcodacea.

-          Maica-ta nu o educat-o defel. Nu o sa faca treaba în viata… si începea sa-mi aduca laude mie :D.

Ceea ce nu stia ea, laudele sub forma de vorbe n-au avut niciodata efect asupra mea… nu cred în ele. That’s it.

- Lasa ca de acum îti dau tie în grija gredina. S-or copt strugureii si-om face dulceata... pi urma punem bulion pe iarna. [ashe vorbea de parca eu m-as fi dat în vând dupa alea operatiuni :D. no, ce sa zâc?!?... asa intelegea ea copiii!... si, continua] N-ar strica sa dai tu de mâncare la gaini si porc dimineata. Iti arat unde sunt grauntele. Si zilnic aduci ouale de la gaini si le pui în camara în ceaunul cu malai.

Oooo... deci avansasem. Aveam curtea pe mâna ;).

Gredina

In gradina, chiar la intrare, de o parte si de alta a aleii batute avea stupi de albine. Pe lânga astia treceam întotdeauna în fuga maxima. Zumzetul activitatii neîntrerupte ma precipita. În fundul gradinii se desfasura o mica livada: meri, peri, ciresi, visini, duzi si nuci. Livada era marginita cu tufe de strugurei negri si rosii plantati pe rânduri concentrice. Apoi, în fata lor, rosiile legate de pari de lemn împarteau soarele cu vrejii de castraveti.

Deci în atributiile mele intra:
culesul strugureilor pentru dulceata. Cu ocazia asta ma serveam la discretie cu strugurei, rosii si castraveti rupti direct de pe tulpina...
si...

Animalele

Curtea cu animale era la fel de mare ca si gradina cu câteva cotete pe latura dreapta si în rest iarba si dale de ciment ce strabateau ca si o coloana vertebrata curtea gainilor. Chiar la intrare era asezat cotetul de gaini (gard în gard cu magazia cu graunte): o constructie cocheta din caramida, varuita în alb, ce avea jos, la nivelul solului, o usa de înaltimea unui cocos si latime cam de doua gaini grase. În partea de sus, în loc de geam, era o plasa de sârma prin care puteai sa te uiti în cuibar. Inlauntru, cotetul avea 2 nivele, cel de la nivelul solului cu ceva bârne de lemn pe care se catarau gainile si lemnul din dreptul plasei de sirma. Acolo intrau nici mai mult nici mai putin de 17 gaini si 8 gâste.

Destul de departe de cotetul gainilor era cotetul porcului. Aici aveam permanent o nedumerire: cotetul porcului prea mic si porcul prea mare!!! Intotdeauna porcii la matusa asta a mea aveau burta pân la pamânt! Aici vazusem cei mai înfioratori porci, cei mai grasi, cei mai... phiuuu cum sa va zic? Din cauza asta aveam si o teama de neimaginat. Pareau o masa de ne-nteles, pe cuvânt! acele straturi de grasime târâindu-se pe jos, cu o ceafa ce ascundea si ochii si fata, si un rât, cu belciug de argint oricând doritor sa verifice ceea ce nu putea vedea cu ochii. Deci cu porcul aveam probleme serioase. Matusa-mea mi-aratase unde sunt sacii cu porumb si ovaz pentru animale. Atributia mea era simpla, dupa ce terminam cu culesul în gradina trebuia sa dau animalelor un faras de graunte dimineata si la amiaz pâna ajungea ea acasa.

No bun. Gata cu descrierile. Trecem la actiune. Motor... :D

Cu gainile eram familiarizata. Aveam si la taica-meu. Gâstele însa aveau caracter de noutate. Cum spuneam, trebuia sa verific cuibarul însa matusa-mea uitase sa-mi arate intrarea  ce exista din magazia cu graunte în cotetul gainilor. Asa ca, dupa mintea mea, singura intrare în cuibar nu era alta decât usa gainilor (aia de înaltimea cocosului si latimea a 2 gaini grasute :D). Era un exercitiu usor contorsionist ce-l facem de câteva ori pe zi pentru a aduna ouale. Dar ma descurcam. Inauntru în cuibar exista o sefa. De fiecare data dadeam nas în nas cu madam closca 'fara functie deplina’, ce nu se sfia sa-mi traga câteva ciocuri de atentionare încalcare teritoriu. Cum sa-i iau la asta ouale?... si de la 15 gaini... se adunau binishor ceva oua. De la prima intrare în cotet am concluzionat; nu am sa ma pun rau cu gaina Sefa rosie ciocanitoare. Prea avea atitudine. Deci pe dânsa am gratiat-o neluandu-i ouale, fara sa-mi pun problema consecintei, si fara sa ma prind (eu, om de la oras) ca aia se apucase de clocit serios :D.

Dimineata când împrastiam grauntele, gainile erau primele, si abia daca ajungea ceva ceva la gâste. Mi-am zis, nici o problema hai ca le prind si le hranesc din mâna. Gâstele albe, cu gâtlejaul lung... ma tenta teribil sa le prind. Dar nu stateau! Si unde nu umpleam curtea cu gâste. Nu stiu daca stiti cum se comporta acestea. Fiind o mica comunitate, în general merg taraganat de pe un picior pe celalalt in grupuri compacte, iar când fug... apoi fug în sir Indian :D,  când esti pe cale sa pui mâna pe una atunci sare din rând ca si simburii din lebenita. Si uite asa, cu toate intentiile bune ce le aveam, le fugaream pe bietele gâste zilnic, cel putin de doua ori pe zi, de dragul si amorul hranei. Gâstele la un moment dat s-au prins de placerea mea si si-au gasit un loc strâmt intre cotetul porcului si un gard ruginit sprijinit si intrau acolo. Ma bagam si eu cât intram, locul fiind foarte strâmt si mâna mea nu foarte lunga, singurul lucru ce-l prindeam era coada :). Prindeam zdravan de ea si incercam sa o aduc inapoi. La inceput îmi iesea figura… dupa o luna coada a început sa se rareasca de pene… iar la final toate gâstele nu mai aveau coada. Erau niste caraghiosenii ciuntite :). Na ca îmi pusesem amprenta.

Cu gainile se-ntâmplase alta minune. Le observasem atitudinea: hraparete si rele. De câte ori imprastiam grauntele, o familie frumusica de porumbei (asa de vreo 3 generatii suprapuse) cobora în zbor sa manânce si ei. Gainile nu îi lasau. Eu sensibilizata fiind, lasasem acasa familie tinara de porumbei, am zis ca e cazul sa fac dreptate si alungam toate gainile pentru a mânca porumbeii în liniste :D. Doamne cum intelegeam eu viata la tara?!?! Clar aveam o alta viziune. Totusi am concluzionat dupa nici o saptamâna ca lupta asta permanenta între gaini si porumbei nu era una echitabila si ca ar fi bine sa schimb strategia. Vazusem eu pe unde îsi aveau porumbeii cuiburile. Erau sub acoperisul garajului. M-am uitat cu atentie, am studiat locul. Garajul avea un planseu, un fel de balcon neterminat pe care se sprijinea o scara de lemn. M-am urcat pe scara, am ajuns în balcon. De-acolo prin catarare pe un burlan in sus m-am dus la porumbei in casa. Faceam exercitiul zilnic :D. Cu farasul prin de graunte mergeam la ei. Dupa o luna mi se asezau pe cap, pe umeri îmi mâncau din palma. Ei ce prieteni buni ne facuram. Clar recompensa era net superioara fata de ce-mi ofereau mândrele gaini hraparete. (acu' ramâne între noi - gainile seamana grozav cu natia asta a noastra..., nu credeti?!?)

Eiii  dar de la înaltimea balconul de deasupra garajului ce mi-a fost dat sa vad? În curtea de vis-a vis – gard în gard cu matusa-mea, vaz o fetita balaie cu curlioti naturali, probabil cu câtiva anisori mai mica decât mine. La ora la care dadeam eu papica la porumbei dimineata, obisnuia sa se dea pe hinta. Da' ce Hinta! Ai ei îi facusera o hinta cum nu vazusem niciodata la oras! Atârna pe niste funii groase cât mâna, prinsa sus de tot la o înaltime de vreo 10.5 m de pamânt, funiile aveau vreo 10 m lungime. Descria hinta asta un arc de cerc cu o raza enorma de 10 m. Initial timita, doar am schimbat priviri furise… în câteva zile am prins curaj, si într-o buna zi, fetita atrasa de numarul meu cu porumbeii - ce ma învelisera pe cap, umeri, palmi, grumaz… a intrat în vorba cu mine. Am întrebat-o daca ma poate lasa sa ma dau pe hinta… a disparut 5 minute si s-a întors cu fata radiind catre mine. N-am mai stat pe gânduri. Am sarit gardul, de data asta la ea :D si a mea era hinta!!! Fata era o rasfatata. Avea bicicleta, trotineta… am început sa facem concursuri la strada mare… distractie in toata regula... si toate aceste minunatii se întâmplau pâna în ora 4 când venea matusa-mea. Ceasul intern mi se formase. Porumbeii, prietenii mei, îmi dictau exact ora mesei. La ora 3, max 3:30 dupa-amiaza le faceam vizita cu farasul cu graunte.

In loc de încheiere

Si uite asa, pe când sa plec de la matusa-Mariutza, ograda era schimbata la fata.
Porcul slabise (nu-i dadusem de mâncare pentru ca-mi era frica), gâstele devenisera atlete fara coada, gainile o duceau binishor, nu le stresasem prea tare, iar porumbeii dolofanei raaau :D. Ba iesise si o tura de pui de gaina de la cotoroanta cu penaj rosu. Matusa-me' s-o prins de cap cind o vazut trupa mica aparuta peste noapte. Cloşcă!!!? Cloşcă!? Cum e posibil? Nu ţ-am zâs să strânji tăte ouăle! si cotcodacea de chiauna mai ceva ca si gaina rosie :D :D :D

Si încalecai pe-o nuca de va spusei poveste multa, multa.... 

:)

In vizita la

RESTAURANT
Cu surprindere am constatat ca fusese cineva înaintea noastra...

DogBoarding :D

despre prietena mea LadyBug :)

si alte insecte

Despre copilarie...

No bun, mai facem un post scurt de scriere / amintiri dupa care interzis scrierii. Cultul personalitatii dominatei LadyJA trebuie alimentat / suplimentat, constant. Pentru ca merita :D

-------------------------------------

Clar, fara dar si poate, cele mai grozave amintiri ramân cele din perioada autodescoperirilor. Sentimentul acut ca esti Columb, nu odata, ci iaca si de 7 ori pe zi (WOW… ce fain era… nu-i asa?!!...) exista binishor doar în primi ani de viata (probabil pâna la 10 – 12 ani) dupa care începea sa existe tot mai rar… si mai rar pâna la disparitie.

Si acum îmi aduc aminte, când, scormonind odata în gradina cu verisoara-mea, am scos din tarâna câteva cioburi de ceramica. Le-am privit cu atentie si m-a lovit brusc hapt în moalele capului ca am descoperit un sit arheologic vechi de când lumea… si-am sapat frenetic vreme de câteva ceasuri, de-am facut o groapa de o jumate de metru adâncime, în gradina. Pe când a venit Margareta (asa o chema pe matusa-mea) si ne-a gasit în transee s-a apucat de cap.

- Baaaai, ce fasheti voi acolo. Vai cum îmi stricati voi rondoul cu flori… Soarele vostru de copii neastâmparati...

Margareta, o femeie pe la 40 de ani, gospodina desavârsita (era bucatareasa la restaurant ;)). Facea niste prajituri de sa-ntapenesti. La ciorbe, în schimb, nu se prea pricepea – pentru ca, eu, supa de mere si visine… cam greu (:D). Acum îmi dau semana ca erau delicatese, doar ca no, ce stiam atunci…

- Am gasit o comoara !!! Am urlat plina de entuzuiasm stand calare peste groapa de pamânt. Pe bune!!! Acuma sapam sa dam de galbeni, nu mai avem mult :D… Dupa culoare cred ca e ceva  ulcior de pe vremea dacilor… Uite cum arata una din bucatile gasite...

– Mai copii mai, asta e cana de cafea ce-mi lipseste de la servicul de ceramica. Cine a spart-o? Si m-a sfredelit una buna cu ochii

UPS :D. Nu eu sparsesem cana, dar banuiala plana acum direct asupra mea. Eu doar descoperisem fapta smecheriei de verisoara-mea ce tacea mâlc. Si-acum dadeam din colt în colt amândoua. Asa ca mi-a trecut repede idea ca sunt Schliemann...

Mai apoi…

N-am avut vise dulcege legate de printese si printi. Ei, asta e. Ma dadeam în vânt dupa biciclete si triciclete. Mai gaseam interesanta prastia pentru doborât pasari, si arcul croit din bete, ce nu functiona de nici o culoare. Robin Hood parea adevarata vocatie… în timp ce Pet era înnebunita dupa trotinete si masini (deci ea avea gusturi expenceive). Trotineta, iata un cuvânt si un obiect, ce în ziua de azi a luat cu totul alte înfatisari – ramânind in zona interesantului. Cu bicicletele, acum le gust pe astea:

Perioada cartilor si cititului nu facea altceva decât sa-mi spuna clar si raspicat: M fii atenta, asta s-a spus, si cealalta… totul e stiut, catalogat, e rezolvat, trebuie doar sa stii ca exista!!!... nu mai inventezi tu roata sa-ti fie clar :D. Eventual o poti demonta dar nu stium unde e cheia ;). Din acest motiv în continuare gasesc cartile drept experiente indirecte, ce vin de-a gata, si sunt traite pe jumatate. Nu cladesti tu nimic din logica sau constructia lor… esti doar neuronul oglinda întins pe o parte în pat :D. Cu toate acestea aceste lucruri ce miscau ceva in interior meritau stiute. Cumintica în banca mea, citeam poeziile cu nesat în perioada dinainte de treapta întâi. Aici înca aveam senzatia unui teritoriu fertil imaginatiei.

Asa ca, ajunsa în Clasa a IX-a, primul extemporal – atipic – subiect: Tema iubirii asa cum apare la: Eminescu, Minulescu, Nichita. Suna a subiect de sinteza :D – dar ce era o asemenea tema simplista în degetele mele. Am scris 40 de minute, fluent, fara sa ridic creionul de pe hârtie. Cred ca vreo sase pagini au iesit. Numa’ pliscaitul creionul meu se auzea în toata clasa, unde domnea o liniste înfioratoare. Colega mea de banca ma tot înghiontea… ce tot scrii acolo?… hai ma zi-mi si mie.

- Ia de aici… si îi întindeam câte o foaie scrisa…

Nu ma întrebati ce am scris, cert e ca vin extemporalele corectate. Patru si cinci, hai fie câte un sase timid, mai aparea ici colea. Eu nicaieri. Ma uitam cu îngrijorare deja, ca si copilul ce facuse din nou prostii. Ultima lucrare...

- T M – rosteste S numele meu. Hmmm M… un nume interesant. Cine ti-a dat acest nume?

- Prezent, si ridic timid 2 degetele…

- 9 cu felicitari… una din cele mai frumoase lucrari pe care le-am citit vreodat’. Imi permit sa nu-ti dau înapoi extemporalul. Ti-am dat 9 pentru ca ai avut ceva greseli de gramatica, însa continutul mult peste asteptari.

Mi se rupea ca-mi da sau nu extemporalul… asa nu ma interesa acest amanunt. In schimb acum, stau si ma întreb serios, oare ce am scris acolo, la acea data, vârsta? In acest fel S m-a remarcat în clasa si uneori ma punea sa citesc poezii, si astepta de la mine mai mult. Dar eu comoda, putin spus, nu ma sfarmam prea tare. De obicei desenam în timp ce-l ascultam. Atunci ma gaseam in perioada Abstract SF. Fara ca desenele sa contina nave cosmice, erau ochi in baloane, liane sfori, ciudatenii.

Acum, câteva cuvinte despre S, sa cunoastem personajul.

Era un tip slab, nu foarte înalt, cu ochi mari si umezi (asemeni unei vaci superExpresive :D), încadrati de gene lungi negre si groase (niste ochi foarte frumosi as putea spune). Avea darul sa intre în pielea oricarui personaj. Citea dialogurile din Caragiale pe voci, aveai senzatia ca participi la spectacol la scena deschisa. Betivul era betiv inclusiv în miscare, leganare, Propagandistul... propagandist etc… ala de joasa speta absolut genial surprins prin limbajul trupului si voce… phiuuu îsi ratase cariera - parerea mea – el trebuia sa fie actor, nu profesor de româna. Prefera sa ne citeasca sectiuni din carti, sa recite poezii si ne dicta Analize Literare… spre învatare pe de rost. No la chestia asta pe mine m-a pierdut. N-am învatat pe de rost la viata mea NIMIC!!! Nici macar formulele matematice, pe care le stiam deduce din câteva linii de logica, cum sa învat analize literare? Sigur ca acele “recenzii” contineau cuvinte sterile, un alt fel de limbaj de lemn pe care-l mai  aud uneori promovat în unele cercuri blogosferice sau prefete românesti (si, care, nu o sa-l gasiti niciodata la oamenii cu greutate din strainatate)

Ma voi opri la doua întâmplari de pe vremea liceului. S ca de obicei surâzator si sugubat aflat la catedra. Catedra situata pe un podium de lemn, la vreo 30 cm deasupra solului (probabil pentru a avea un overview asupra clasei). Adusese cu el un ceaslov imens din care începuse sa ne citeasca în stilu-i caracteristic. De data aceasta statea la catedra, desi interpretarea cerea un minim limbaj al trupului. Tipul din carte la un moment dat se rastea (nu-mi aduc aminte personajul) asa ca S s-a încordat una buna sa racneasca corespunzator, si la minimul de salt… numa' ce auzim o bufnitura puternica si-l vedem pe S disparând sub catedra cu ceaslovul în cap :D :D – ce s-a intâmplat? – S-a rupt podiumul. Evident ca era o faza jenanta pentru orice profesor. In timp ce clasa izbucnise în râs... îi vedem o clipa ochii deasupra tabliei mesei privind de sub ceaslov… si mai apoi apare rosu la fata... se sraduia sa iasa de sub lemnele facute surcele. Încerca sa o dreaga cumva, sa nu piarda autoritatea în fata noastra, d'apoi no, pe cine sa mai ti în frâu… ora era ca si terminata :D.

Faza cu podiumurile oferea mult mai multe satisfactii. La ora de geografie catedra doamnei profesoare, o unguroaica înaltoaca pedanta, vopsita, spilcuita (asa cum sunt mai toate unguroaicele pe care le stiu), nu avea tablie în fata catedrei. Ghinion... pentru ca îi priveam picioarele de aproape. Si de ar fi fost doar atât LOL. Eu stateam undeva în primul sau al doilea rând cu vedere directa la picioarele ei. De obicei vorbea masurat, monoton… era tipul omului serios ce nu uita sa ne spuna care, ce zacamânt dispare si în cât timp. Permanent parca avea mâna pe mânerul de alarma LOL. Stând la catedra picior peste picior, simtea nevoia din când în când, sa mai schimbe piciorul de pe stânga, pe dreapta, moment în care vederea mea se largea brusc… obtinând informatii în plus. Stiam exact ce culoare au chilotii ei, în fiecare ora. Vestea s-a raspândit cu repeziciune în clasa, si deja, la ora ei, stateam cu totii, ca în filmul sincron cu pisoii (descoperit la Tetris) asteptând momentul de schimbare a garzii la picioare.

- Azi a avut roz cu danteluta… (cam asa sunau discutiile din pauza de dupa). Dupa 4 ani de zile îi stiam garderoba complet.

A nu se imagina ca doar profesorii aveau parte de situatii inedite.

M la ora de româna, la liceu. S îmi zice sa citesc finalul dintr-o poezie. Poezia nu-mi era cunoscuta... dar stilul… normal ca metoda imitatiei functiona din plin la acea vârsta si daca profesorul meu recita afectat, cu suisuri si coborâsuri ale vocii… nu o sa fiu eu mai prejos :). Si plina de avânt încep sa citesc ultima strofa:

VARA de G. Cosbuc

…

Ca pot sa vad ce-ai plasmuit! (exclamare, deci se cere crestere în glas)

Mi-e inima de lacrimi plina,

Ca-n ea s-au îngropat mereu

Ai mei, si-o sa ma-ngrop si eu! (aici din nou exclamare, desi se poate putin cu patos..)

O MARE E… (zis cu un soi de admiratie sublima, stiti cum se poate spune acest cuvânt... terminat evident intr-un crescendo) Urmat mai apoi de o pauza pentru ca nu-mi vedea sa cred ochilor ce urmeaza

dar mare lina

(acesta l-am zis aproape soptit si bagând usor capul între umeri):D :D :D

My God s-a rastunat clasa de râs… nu pentru ca cineva ar fi fost atent la ore… dar anumite lucruri nu scapa pur si simplu, iar amploarea data de 30 de voci ce rabufnesc de-odat' e teribila.

:)...  Gata ma opresc… duminica frumoasa in continuare. Mergem la plimbat jeliboanele, e soare si bine...

-------------------------------------------------

ce visam sa fiu când 'oi fi mare

Stiti,
viata ar trebui înregistrata (în punctele cheie) pe banda de magnetofon,
sa o reasculti ca pe un teatru radiofonic concetrat

atunci când uiti lucrurile importante.

-----------------------------------------

Am primit de la Tetris o tema "ce visam sa fiu când 'oi fi mare" - well, as putea zice cu o singura fraza, scurt si la obiect, si fraza ar fi valabila înca 1000 de ani :). Insa de ce sa nu ma distrez putin pentru a ajunge la respectiva concluzie. O sa încerc (totusi) sa fiu short.

Totul a început devreme, tare devreme... cam de pe vremea când deja umblam copacel. Pentru ca 2-3 anisori presupunea multa atentie ce n-avea cum sa existe când, tu, ca mama, erai singura si trebuia sa întretii o familie, asa ca eu îmi petreceam 5 zile din 7 la gradinita saptamânala numita "Prichindel", gradinita lânga care locuiesc acum, si de câte ori trec pe lânga ma doboara amintirile.

Sincer, gradinita ar fi trebuit sa poate cu totul alt nume  - "La sapte paduchi" era numele perfect, deoarece eu eram permanent tunsa la zero. Nu stiu cum, dar toti paduchii parca-si aveau cartierul general la mine :D, asa ca Zero însemna siguranta nelocuirii supra-chiriasilor. Nu întelegeam exact care era smecheria cu paduchii, de ce nu era bine sa-i ai? (în fond si ele niste vietati minuscule, asemeni mie)... nu era de înteles nici: de ce, doua zile stateam altundeva cu altcineva, asa ca nu mica i-a fost mirarea la maica-mea când s-a trezit inclusa în povestile mele sub forma:

- Stii, mamica mea de la gradinita... asa si pe dincolo... iar pe când ridicam ochisorii spre ea, o gaseam cu obrajii scaldati în lacrimi...

UPS... unde gresisem? Oamenii mari nu plâng fara motiv... si atunci, strângeam în pumn un colt al rochitei ei, si trageam cât  puteam de tare sa o anunt sa ma ia în brate. Si ea ma ridica pe burtica, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, mai acatarii. Cu palmele mele mici si moi îi stergeam lacrimile si îi ciripeam ca eu stiu ca si ea e mama mea, nu trebuie sa fie trista. Ohhh my goshhhh... Asta fusese una din primele lectii despre sensibilitatea umana.

Mai târziu în doar câtiva ani, totul a început sa se lege, am început sa înteleg cum "mândrele" cuvinte pot lovi crâncen, fiind pumnal, adica, arma alba la purtator. Cu toate acestea aveam un talent înnascut sa servesc, asa ca din sennin, câte o fraza ce facea audienta sa muteasca definitiv (si nu in sens negativ). Încet dar sigur, descoperisem calea de a-i descoase pe oamenii mari.

... destul cu introducerea, trecem la subiect.

Toti copiii, cred, au fantezii cu transpunerea lor la scara mare. Tine de un mod de a se privi în oglinda si a copia ceea ce li se pare grozav. Ha, Ha, gresit. Complet gresit. Tine de un instinct interior de a corecta ceea ce aia mari nu mai vad. Orele de somn însotite de lecturi elevate... com'on cine a scris acele carti? Oameni foarte mari mi se raspundea. Adica cum? Exista oameni mai mari decât tine!!?! a venit firesc, întrebarea....

Ei bine DA, a urmat raspunsul. Pot fi MARI la propriu :)

Pentru ca eram dificil de tinut în frâu, nu stateam la lectii, nu respectam nimic, faceam doar ce voiam eu, am primit spre îndrumare câtiva profesori. Îmi placea sa merg la Dermatologie (maica-mea fiind asistenta) dar uram orele de somn de dupa amiaza, sau profesorasii pe care mi alegea pentru a ma mentine "în forma". Primul, un om batrân pensionar, deosebit de plicticos, când ma vedea ma întreba de fiecare data la fel, cât e 7 x 7. Ma chema la patul lui si-mi vorbea despre socoteli. Posibil evreu. Nu stiam ca în spatele vorbelor lui, statea maica-mea ce îl montase în acest fel. Nici o problema ca am demontat jucaria iute... cam dupa primele 5 min. îi ziceam ca vreau piiii... si dusa eram. Azi asa, mâine asa... la un moment dat maica-mea s-a prins ca fentez. M-a intrebat de ce?

- Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca e batrân si nu întelege copiii.

- Da?!?!!!

Si numa' ce vad ca-mi trimite pe cap unul tânar :D. Tipul undeva pe la 30 de ani, malac, peste 2 m înaltime, cu un spatioc enoooorm (probabil facuse înot), o voce baritonala si un volum ce-mi spulbera  plamânii din loc, doar de la recul. Era internat cu ulcer la piciorul drept. Acesta, nu ma astepta sa vin la patul lui pentru exercitii... venea el, de buna voie, în camera de garda si se aseza în stânga mea, în capul mesei sa ma poata urmari îndeaproape. Nu avea obsesia socotelilor cât al scrierii caligrafice. Aici bai mare cu mine, pentru ca ma aflam exact în perioada când o desenam pe Cecilia cu cosite si cercei nestiind rostul literelor. Prima încercare de a fenta, numarul cu baia :D. Ies din camera de garda, dau sa o tulesc pe scari in jos când, surpriza, îl aud un urma mea:

-Hallo. Hallo încotro? Baia e aici...  Si-mi arata directia -->

Normal ca stiam unde e baia :D, damn it. Si aveam oroare de baile din spital de nu va puteti imagina. Niciodata nu intram acolo pentru ca vedeam cu ochii mintii monstri iesind din conductele negre ale WC-ului, vanile cu rugina si dâre verzui inexplicabile, aratau ca în filmele de groaza. Tavanul era ametior de înalt, scorojit, plin de paianjeni, întunecat, afumat... o imagine întradevar demna de filme horor. Padurea cu brazi  parea alternativa de lux, normal ca preferam acea varianta :).

- Vrei sa vin sa te ajut? Il aud pe uriasul meu... My God, doua cosmaruri într-unul!!?

- Nu, am zis scurt si apasat.

... si am intrat în baie închizând cu zgomot usa dupa mine. M-am lipit de usa si am închis ochii, pentru ca nu doream sa vad de aproape nici unul din obiectele "sanitare" din acele bai. Am stat vreme de câteva secunde nemiscata, ma gândeam sa ies pe geam, dar eram la etajul doi... deci no way... dupa un minut ies.

Ma întorc cuminte în camera de garda cu dom' Profesor dupa mine.

Aceasta experienta a fost atât de intensa încât mi-aduc aminte tot: lumina ce intra prin geamurile mari de la camera, caietul cu liniatura întrerupta numa bun pentru caligrafie, tipul a carui mâini gigantice erau brazdate de linii adânci - o întindere nesfirsita taiata de crevase în piele umana. Îsi tinea mâinile pe masa, împreunate, urmarind cu interes fiesce micare de-a mea. Prima litera a desenat-o el, apoi urma eu sa repet operatiunea. Deja mi se înfiripase un firicel de frica în strafundul fiintei si în loc sa iau creionul cu mâna dreapta l-am însfacat cu mâna stânga:

- NU!!!!!!! a picat ca un traznet vocea lui, si mai apoi s-a auzit ecoul triplat de înaltimea camerei. Niciodata sa nu scri cu mâna stânga!

M-am lasat in jos pe scaun. Doream sa ma fac atât de mica încât sa dispar fara urma. Litera desenata de el în caiet era un "l - mic de mâna". Ca omul ce nu tinuse creionul în mâna era absolut grotesc ce-mi iesea...

- Nu-i prea bine. Uite ce a luat-o la vale cârligul. Litera "l" e doar un "e" îngâmfat. Înca odata...Lasa mâna sa curga lin, nu încerca sa o ghidezi prea mult.

Din nou incredibil de prost acel "l". Speriata numai la gândul reactiei lui, mi-a venit subit o idee: sa-l corectez rapid pâna nu se prinde... si am pus degetul pe hârtie frecând frenetic cu o frecventa naucitoare. Pe când am ridicat degetul, în locul unde frecasem s-a facut gaura :D. Aveam în acel moment, cred, cei mai mari ochi din lume. Uriasul meu a început sa râda., un râs ca o mitraliera pusa pe foc continuu. Vaaaaaai... asa m-am speriat de tare ca pur si simplu m-am înmuiat de tot si curgeam de pe scaun (oricum de-abia ajungeam cu gura la tablia mesei) si monstrul meu râdea, râdea în rafale de neoprit de se rasturna masa, camera, clinica... TOTUL, în timp ce eu... mai mica, si mai mica... Asta fusese prima lectie... Ramasa singura ma gâdeam cu groaza la ce o sa urmeze. Vine maica-mea:

- Ei cum a fost? Nu e ca mosul, asa?

- Mami... mami mie nu-mi place de omul asta.

- De ce?

- E rau! E prea Mare!! E URIAS!!!

Consideram ca discutia mea cu ea era asa... ca între prieteni si nu avea sa transpire nimic înafara, când colo ce s-a întâmplat. Ora stingerii. Obisnuiam sa o însotesc pe coridoare, sa o vad cum zice câteva vorbe si stinge lumina, moment in care se auzea cite un oftat pe mai multe voci. Ce puteau sa faca oamenii în spital. Citeau desigur :D, iar stingerea luminii pica mai intotdeauna prost. Ajunsa la salonul cu giganticul meu profesor, tipul era în picioare undeva în mijlocul camerei, si numai ce o aud pe maica-mea zicând:

- Fata mea nu va prea place... si un zâmbet în coltul gurii îi mijise subtil...

... însa eu, eram de fata!!! Dumnezeule ce ti-s si cu oamenii mari. Pur si simplu m-a tradat. A tradat privatul discutiei noastre! Cum e posibil?? Aflata între doua semntimente contradictorii reactia mea a fost rapida si surprinzatoare. Am tâsnit de lânga ea si l-am apucat pe tip de un picior. Nu-i ajungeam pân' la genunchi :D... si n-am observat ca-l strângeam de sa-i sara ochii taman de piciorul cu ulcer LOL... în timp ce ziceam cu o voce pitigaiata si involburata, dar de o claritate ireprosabila:

- Nu-i adevarat! Nu-i adevarat. Mie imi place foaaaaarte mult de dumneavoastra. Imi place foarte mult...

Maica-mea perplex în tocul usii, tipul murmura de durere înabusit, de la strânsoare probabil... si în cele din urma am iesit. La capatul scarilor i-am zis mamei mele nu fara repros în glas

- Nu o sa-ti mai zic niciodata nimic! (lucru ce nu avea cum sa se întâmple deoarece nu tineam la suparari)

Deja în acest punct stiam lectia: cuvintele pot sa doara al naibii, iar adevarurile sunt crude uneori - pricepusem dedesubtul lucrurilor si departe de mine sa fiu dintre cei fara inima. Cu toate ca Uriasul ma speriase de moarte nu doream sa-l fac sa sufere. Incercam sa repar si eu cum puteam. Ma rog, asta a fost ce a iesit :)

Acestea fiind spuse ce mi-as fi dorit sa ma fac când 'oi fi mare.
1. Scriitor pentru copii - pentru ca nimeni nu stia sa scrie povesti pentru copii.

2. Orice altceva decit matematician sau dactilograf :D.
-------------------------------------------------
melodia mea preferata de azi
--------------------------------------------------

Blackfield at Myspace Music

P.S. Poate sunteti curiosi sa stiti cum s-a sfârsit povestea cu URIASUL...

Am tinut mai multe ore. La final, mi-am dat seama ca era dintre cele mai blânde fapturi pe care le-am cunoscut vreodat'. Miscarile lui întotdeauna aveau gratia unui hipopotam în balet pe sârma ;). Nu cred ca-i era usor, dupa cum nici mie nu-mi era fiind maruntica rau. Cum - Necum, ma îndragise la rândul lui... iar senzatia de a avea un urias alaturi de tine, aducea cu libertatea locuirii într-o casa marioaca, cu mansarda ce putea atinge uneori stelele, o curte imensa  acoperita cu iazuri populate de carasi rosii si aurii, livada permanent în sezon de primavara,  si stupi de albine... evident îngradita, cât sa nu patrunda tâlharii de drumul mare... :).
In limbaj scriitoricesc comun însemna: deschidere, sinceritate si naturalete demne de invidiat. Mi-ar place sa vad mai multi astfel de uriasi azi... mâine... oriunde... oricând...

24 ianuarie - ochi de câine albastru

Si când te gândesti ca ziua începuse sub auspicii foarte bune. Înca savuram în tihna marea mea victorie asupra Doamnei Cutzii (partenera mea de apartament, o roscata ca o vulpe, cu picioare scurte cât un creion)... suprematie pe care o obtinusem prin strângerea de gât a catelusei (e drept, jumatate cât mine :). Ce conteaza, în sfârsit am si eu un subaltern ca ma saturasem de dictatura instaurata de expertul în sumo - pe nume Tomitza (motanul) si ajutorul de scut Shtiulica. Cu docila Cutzii a fost simplu, m-am aruncat la beregheata ei, si n-a mai scos-o dintre falcile mele numai D. ce se prezentase promt la urletele ei disperate. Deci eram în sfârsit Sefa de camera, titlu obtinut prin merit vitejesc! Trebuia sa primesc o medalie nu o scaltoaca peste coada :D

* * *

Orele serii. M-am furisat printre blidele cu mâncare ale motanilor, sa profit de absenta lor, când dintr-o data, au început niste bubuituri precum razboiul din Irak. Total neanuntat, hapt cu bomba direct în cap. Prinsa pe picior gresit, departe de ascunzatorile mele, singurul loc unde m-am putut arunca sa ma ascund era sacul cu rebuturile de hârtie de tipar si vopselele picate de la masina de tiparit. Cu fiecare bubuitura sapam mai puternic, bagându-ma adânc si mai Adânc, între fâsiile cerate albe. Douazeci de minute au durat bombardamentele. Prapadddd, putin spus! Nici nu îndrazneam sa respir ca nu_care_cumva sa se miste vreun firicel de hârtie, sa-mi tradeze prezenta. Intr-un final... zgomotele au încetat. O tacere grea, de plumb, s-a lasat peste camera. Eram sfârsita de la efortul saparii de transee în hârtia asta pe care numai cutitele de ghilotina ce o mai pot taia. Deodat' aud pasi. Tresar. Ciulesc urechile, si-mi ascut auzul. Aaaa pasi cunoscuti. Îi stiu calcatura. E D. ce intra, aprinde lumina si ma striga.
- JAAAAaaa, unde esti? Si-l aud masurând în pasi mari camera, si miscând diverse obiecte pe mese.
- No. Sa vezi ca iar s-a ascuns fata asta de n-o mai gaseste nimeni 3 zile si 3 nopti...
Hmmm de mine vorbeste? Ei ash... ti-as face eu numarul cu 3 zile si 3 nopti sa stii întradevar cum e... dar de data asta te iert. Si dau sa ies de sub mormanul de hârtii din fundul sacului...UPS alunec... ce-o fi aici, nu vad nimic. Grrr ceva lipicios, cu miros sintetic. Nu e mâncare. Ma trag mai puternic înapoi.

Privind din exterior, D vede sacul rasurnându-se sub ochii lui si toate hârtiile împrastiindu-se pe podea. In mijlocul mormanului de moloz, pictata în alb si albastru, stralucesc eu,  zâna :D... cianotica (putin spus) LOL

--------------------------------------------------------
Venit sus, D. exclama într-un limbaj pur tipografic:  JA si-a tras prima culoare  LOL
--------------------------------------------------------
Sincer, nu stiu ce a facut peste noapte dar deja arata 1:1 cu personajul principal din Avatar.
Toata culoarea s-a uniformizat si e prima oara când am un catel albastru! (Picasso în perioada albastra)

Se arata o baie de urgenta deseara.

--------------------------------------------------------
Razboiul nu a fost altceva decât salba de artificii în cinstea zilei unirii.

1. Daca vi s-ar propune sa va scrieti biografia, carui scriitor i-ati incredinta sarcina aceasta?
Apoi clar mi-ar place un rus sfatos pe care sa-l pot trage de barba din când în când, adica Dostoievski.
2. Care sunt motivele pentru care i-ati incredinta lui sarcina aceasta?
Imi plac oamenii cu profunzime, oamenii cu un înalt grad de întelgere a lucrurilor si a vietii...
3. Este sfarsitul lumii. Ce carte ati pune in capsula cosmica pentru a pastra o « urma» a umanitatii?
Patericul?!?... da. cred ca da.
4. Cum arata pentru dvs pauza ideala pentru a citi o carte?
Mai exista asa ceva?… as îmbutelia la borcan timp liber si l-as da la mare mare pret. Poate asa as mai ajunge si eu la raftul respectiv.
5. Daca ati avea puterea de a « sterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
N-am personaje nesuferite. Stau si ma gândesc ce-ar fi o carte fara personaje negative? Sa traiasca si dânsele ca aduc sarea si piperul povestirii. Daca toate personajele sunt bune, apoi mare plictis la mijloc, zau. :D
6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?
deci Nu scoatem!... eventual, adaugam :D
7. Cati kilometrii ati merge pentru a gasi o carte ?
Pentru o carte (atentie C!!!!) ma dau peste cap LOL (dar tu stii deja)
8. Daca ar fi posibil sa va intoarceti in trecut ce scriitor ati vrea sa intalniti ?
pe Shakespeare desigur, în pantalonii lui bufanti si cu gulerul apretat.
9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ati adresa (In afara de « Buna ziua ») ?
Pai… înainte de a rosti ceva cuvinte m-as îmbraca corespunzator: cu o rochie din matase rosie, decolteu adânc, machiaj strident, pene si palarii… si l-as urmari când intra la teatru. La brat as avea un mini manuscris cu foi albe, o ciorna a unei piese scurte, scrisa peste noapte… asta ca sa am motiv de intrare în discutie cu maestrul… restul improvizatie…
As vrea sa-l aud ca-mi vorbeste în versuri, în engleza lui veche. Daca nu merge cu manuscrisul, repede as întoarce placa si as zice:
"- I'm a person of many talents :D. Stiti maestre... printre altele, sunt si actrita, as putea face un rol magistral în "Îmblânzirea scorpiei"... LOL
10. Descrieti biblioteca visurilor voastre.
As opta pentru o biblioteca cu carti vizuale (2D-3D), unde vocea narativa sa fie însotita de imagine si daca e nevoie si de miros, deoarece asta e modul de perceptie totala. Cred ca asa va arata biblioteca viitorului.

Atunci când citim (simplu) implicând doar vazul, perceptia noastra e redusa la un sfert dintr-un întreg.
Am avut la un moment dat un profesor care m-a învatat sa învat (caci e si asta o chestie… a invata cum sa înveti*... ) si mi-a explicat asa: daca vrei sa-ti intre ceva in capsor si sa ramâna acolo, trebuie sa combini 3 lucruri: cititul simultan cu scrisul si rostitul cu voce tare.
Mai exista o metoda interesanta de acumulare. Pentru aceasta la scoala as preda pe baza de documentare si filme**: istoria, literatura, biologia, geografia chiar si chimia deoarece neuronii oglinda trebuie activati. Daca n-ati auzit, înca, de neuroni oglinda… nu-i bai, nu-i ashe important.                                      
                                       -----------------------------------------------------------

Dau mai departe la Cat si la Piti ;).

--------------------------------------------------------

*Oana Pelea povestea de acest Mare amanunt ignorat/uitat de toti... din scoala pâna la casele mari

Copilarie, scoala, carti

pentru ca e greu de comasat intr-un singur articol 
ceva ce s-a intins pe mai bine de 17-18 ani, 
îmi permit sa fac doua posturi separate 
- (oricum 2 posturi e, asa, o scarpineala la picior de furnica, credeti-ma) -

Primele amintiri despre carti le am din timpul programului obligatoriu de somn, de la 3- la 5 dupa-amiaza, când, în 80% din cazuri, cel care adormea primul era, evident, cel ce citea… iar eu dracul gol, ma scurgeam pe nesimtite afara. Prinde-ma daca mai poti :). Nu întotdeauna îmi reusea. Se întâmpla, uneori, mai ales la “Printul Fericit” sau "Micul Print" sa cer din 5 în 5 fraze explicatii. Da’ ce e aia sa fii egoist? Dar ce-i aia culcus de aur? Un material mai jenant-deranjant pe care sa dormi nu si-a gasit? Dar ce e aia putere?... si multe alte lucruri ce nu-si aveau locul la acea vârsta. Era clar o lectura moarta. Nimic n-am retinut. Apoi au venit rândul celor 1001 de nopti la care îmi placeau desenele. Insa cartea de care m-am indragostit înainte de a citi, era o oarecare Tim-Tim. Din toate cartile care mi le perindasera prin fata ochilor Tim-Tim si desenele din 1001 de nopti ma satisfaceau.

A urmat scoala.
La M a fost inversul scolii lui N. Deci daca ea a învatat alfabetul în clasa întâi eu nu-l stiam nici în a doua :D – deoarece învatatoarea venita de la surdomuti nu si-a dat seama ca noi nu eram surdomuti si ca metodele ei nu se aplicau în cazul nostru. Ajunsa în clasa a II-a la, la scoala de cartier din Manastur, prima dictare suna astfel:

Cecilia are cercei. (ce m-as face fara ei… as continua eu).

Nestiind alfabetul – am desenat o fetita cu 2 cosite… culmea, “are” l-am scris în clar si a urmat un alt desen cu 2 cercei tip trifoi cu patru foi.

La aceasta dictare am luat primul 4 din viata mea. Mi-aduc aminte ca eram prospat mutati în cartier. Camerele erau goale, nici geamantanele desfacute. Stateam asezata pe scaunul din mijlocul camerei cu capul plecat si mâinile strânse în fata. Maica-mea ma întreba ce s-a-ntâmplat?

- Mi-e asaaaa rusine!
- De ce sa-ti fie rusine. De mine? Mama trebuie sa stie tot…
- Nu. Nu de tine. Mi-e rusine de peretii astia, de ce-or sa auda...
UPS suna grav :D. Maica-mea s-a apropiat, s-a asezat în genunchi lânga mine, mi-a luat mânuta mea in palma ei marioaca…. si iscodindu-ma pe sub gene cauta sa-mi vada ochisorii.
- Am primit un scaun! Asa rusine mi-eeee…
- Oooo, rasufla usurata maica-mea. Atâta problema sa fie. Las ca mobilam casa cu ele... dar sa nu exagerezi LOL... (glumesc desigur, maica-mea era om serios :))
- Da, Dar mi-a zis tanti învatatoare sa vii mâine la scoala.
:D
Ufff a urmat apoi explicatiile marelui meu extemporal. Maica-mea s-a distrat copios… stia ce urmeaza. Ok. Deci cu literele nu le-am avut din prima… nici cu socotelile prea bine pâna în clasa a V-a…când

La ora de matematica... a intrat pe usa clasei o femeie dintr-o bucata. Femeie de la tara, rosie în obraji, cu parul balai si cu o privire apriga. Osoasa, urâtica, dar foarte viguroasa. Nus’ din ce motiv pusese ochii pe mine, si m-a scos la tabla din prima ora. Eram botaaa, nu (pauza) nuia ca asta-i flexibila. Si ‘niezo stie, ashe bota cum eram i-am picat cu tronc. Ma scotea la tabla mai in fiesce ora… si mate aveam zilnic!!! Madam J. avea însa o meteahna, batea copiii:D. Obisnuia sa merga în spatele clasei si când venea catre tabla tragea o scaltoaca pe spate la toti de pe acel rand. Nu scapa unu. Ca sa ne protejam, am lipit bancile de perete, însa cei din mijloc erau "doomed". Tremuram cu totii la ora ei. Avea si un stil inconfundabil. Intra pe usa ca o furtuna. Auzeai usa trântindu-se de perete si vedeai catalogul de note zburând în aer înaintea ei direct pe catedra. În acel moment un rapait scurt de picioare si toti stateam ca sabiile: drept, vertical, salutând ostaseste. Cam asa ne dresase… (si aveam renumele de cea mai galagioasa clasa din scoala… dar era valabil cu oricine altcineva, nu cu ea).

M îsi gasise nanasul cu doamna J. Deoarece N nu le avea cu matematica… ea, cum spuneam, era cu literatura, limbile straine, poezia, filozofia… asa ca n-aveam pe cine întreba, deci am început sa fiu atenta la ore. Zilnic la tabla, cu un mentor aparent rau, dar în fapt o profesoara teribil de buna, m-a cizelat cum a vrut. Dupe 4 ani eram clar produsul ei, motiv pentru care treapta întâi a fost floare la ureche. Mai greu a fost cu gramatica la care am luat ceva ore suplimentare cu profesoara de latina. Adevarul adevarat ca matematica si mai ales geometria odata ce i-ai prins firul… o poti gusta la adevarata frumusete.

Imediat dupa examenul de treapta am trecut pe la scoala sa las rezultatul. In sala profesorala nu era nimeni, doar la o masa întunecata o zaresc pe doamna J. Mi-a facut un semn cu degetul sa ma apropii. M-a intrebat daca am intrat si cât am luat la matematica, apoi m-a întrebat de prietena mea. I-am zis ca a picat... a zis simplu: "am stiut întotdeuna ca tu erai mai buna", si un zâmbet abia perceptibil i-a luminat fata. Cred ca fusesem o ambitie a ei, sa scoata din Nimic... Ceva, I don't know. Zâmbea rar, asa ca l-am primit ca pe un Mare premiu. De-atunci n-am mai vazut-o niciodata.

In liceu, aveam sa întâlnesc al doilea mentor spiritual - profesoara de fizica. Din nou, o doamna de fier, dar care nu aplica metode fizice de impunere LOL. Prima ei fraza a fost de genul: "nu ma intereseaza ce ati învatat pâna acum.... ci, ce o sa va învatati de acum incolo. Am pretentia ce am predat sa stiti!" Ei bine, toti am ajuns foarte buni la fizica. Avea talent pedagogic, stil, logica, prestanta... fara minimum de frumusete exterioara... fara bancuri sau dulcegarii, îi sorbeai vorbele... orice spunea avea o atingere inteligenta. Nu vorbea sa se afle in treaba, nu batea câmpii, pur si simplu te lasai fermecat prin felul ei de a fi. Era intruchiparea unei lumi frumoase, perfect rationale. Toti o iubeam si o uram în acelasi timp (pentru ca dadea mult cerea mult... adic' îngrozitor de exigenta) :). Un coctail perfect ce impunea respect.

Cu matematica, la liceu, nu mai era exact acelasi nivel, dar baza fiind introdusa, a fost usor pentru mine sa ma distrez lejer printre sistemele de ecuatii, matrici, siruri si integrale.

Pe acest fond ce se întâmpla în spate? Ei bine, muuuulte :D... dar ma opresc doar la partea cu foile albe tiparite. O foarte lunga perioada am avut pasiunea povestilor nemuritoare. Am citit mii de povesti… fara numar, fara numar :D (ca si mercedes-uirile manelistilor). Daca ar fi sa repovestesc doar doua mi le mai aduc aminte 1. Copilul cu o mie de nume  si  2. Croitorasul cel istet

Au urmat apoi SF-urile Jules Verne, explorarile din Ciresarii, distractia din Recreatia Mare, aventurile din Alexandre Dumas, sau pitorescul lui Dickens.

În liceu am trecut pe literatura clasica. Mi-aduc aminte ca mi s-a parut genial Moliere. Am gustat teribil scrierea din Avarul sau Bolnavul închipuit. Am stat mult la Balzac caci Comedia Umana ocupa in biblioteca o jumate de metru pe orizontala. Acum n-as mai putea citi Balzac. Intâmplator mi-a picat pe mâna recent Mos Goriot (mi-am zis sa-l recitesc), poti sa uiti, cu o descriere a casei, straziii si lampadaruluiiii – descriere ce se intindea pe 75 de pagini… a murit în fasa. O perioada mi-a placut Emil Zola ... "Paradisul femeilor" mi s-a parut o carte extraordinara :). Uneori ma gândesc la razboiul economic al vremii descrise, povestea trecerii de la magazinele marunte, cosmelii, la supermagazinele cu servire "familiar-umana"... paralela ce am resimtit-o azi privind trecerea la supermarketuri (ce s-a taiat?... atingerea umana, tratamentul direct om cu om... pacat). Au fost unele carti pe care le-am citit la lampa de gaz – Pasarea Spin de ex. am citit-o intr-o noapte, Bâlciul desertaciunilor sau Forsyte saga. La astea mi-aduc aminte incusiv lumina (clar-obscur) ;). Apoi la Shakespeare am stat mult. Am facut pasiune pentru el. Pe autorii români îi citeam mai mult din obligatie, cu toate acestea Rebreanu mi-a placut mult. Alte carti din acea perioada: Stendhal (Rosu si negru), si Flaubert... Iar literatura rusa mai încolo, începând cu Tolstoi...

- but next  -

... intrebare de 8 jeliboane

Oare aici câinele face pe omul sau invers? :D

Pentru un doboş, cât de departe poti merge?

ohoo nici ca se poate imagina :D
--------------------------------------------------

Azi, mi-am propus sa acopar leapsa primita de la Tetris - o zi in imagini. Am facut un bilant al ultimei perioade si mi-am dat seama ca ziua de 3 Iulie '10 a fost, poate, cea mai imprevizibila zi din acest an. Intâmplator sau nu, eram si cu aparatele de fotografiat la mâna. Sa vedem deci cum arata.

Dimineata devreme ne-am trezit fericiti oarecum, soarele nu mintea prin perdeaua trasa (sa nu lase tântarii în vizita peste noapte)... Ne-am spalat frumusel pe ochi si ne-am pornit în cautarea faimosului dobos de Ungaria. Eram înarmata cu ghidul monumentelor de vizitat... dar singurul marcat cu un X mare rosu era evident Cofetaria cu Dobosul. Zis si facut. GPS-ul la mânuta, masinuta, si ata spre centru. Era o zi de sâmbata. Soarele care dimineata doar mijea un surâs la colturile gurii, peste doua ceasuri râdea in hohote pârjolind totul în cale.

Prima cladire care m-a atras. Ziua începe bine, mi-am zis :).

ooo, e sâmbata. Priviti cum se circula în trafic. Oare unde mergea baietelul?

Balcoane romantice cu floarea soarelui

sau lalele

Capul mai mult pe spate. Priveam dincolo de copaci...

Verdeata ce îmbratisa cladirile vechi. Da. Acum vedeam în clar diferenta între ei si noi...

si aici erau prieteni de-ai mei. Priviti stapâna. Nu-i asa ca seamana cu cei doi catei?

Porti pazite de doamne "beton" :D

sau de ce nu, de domni!

Opera, o spendida cladire în ruina... înca-i puteam gini epoca de glorie

Usa cu sarpele (stie Tetris despre ce vorbesc)

Intersectii de arhitecturi îmbietoare

Copaci pe acoperisuri ;)

Ahhhh, si da, aici în aceasta piata e Cofetaria cu prea-renumitul DOBOS.
Scuze, am uitat complet de aparatul foto când m-am vazut cu prajitura în farfurie :D.

deja ne plimbam fara tinta... nu mai stiam unde e masina LOL

am nimerit într-un parc unde era o expozitie de postere -instantanee cu natura.

Priviti câteva de aproape...

La final o caleasca cu doi cai albi... 

-----------

Ce a urmat nu-i de povestit. Imediat dupa plimbarile debusolate prin Budapesta, ne-am îndreptat spre IKEA. Acesta sectiune nu mai apare în poze. De fapt, noi aveam treburi serioase prin Budapesta. Deja eram obositi bine când am ajuns la IKEA. Dupa ce ne-am sfarâmat creierii cum arata bucataria: blaturile, fronturile, carcasele, usile, mânerele, luminile, corpurile cu sertare (cu ce tip de culisare, garnituri), interioarele sertarelor, picioarele, modul de prezentare... aparatura din dotare, la ce dimensiuni, ce culoare, ce tip, ce stil... vreau sa zic, ca atunci când am ajuns la masina, în parcarea IKEA, si am constatat ca ne lipseau cheile de la masina... ni s-a ruinat totul în fata ochilor. Tara straina. Limba necunoscuta. Un cos imens de cumparaturi. Noi si masina într-o non-încrengatura vizibila... fara chei... cu banii, pasapoartele, actele închise în masina. Absolut fantastic :D.

Mi-am facut locsor pe un colt al cosului metalic si m-am pus la pazit. C s-a dus în cautarea acului în carul cu fân. Credeti-ma, daca doreai sa pierzi ceva pentru totdeauna, IKEA era, fara doar si poate, locul ideal :D. Stând cuminte în parcare simteam aerul destul de rece si umed cum imi psca fata si bratele prajite de soare. Începusem sa gândicesc ceva scenarii salvatoare. Bun, n-avem chei. Okay. Ne întoarcem la gazda, o sunam, si îi lasam în custodie marfa. Luam trenul si mergem la Cluj în cautarea cheii de rezerva (dar cum fara acte?). Apoi hai înapoi, parcarea IKEA, luat masina si venit home. Asta era singurul scenariu ce se lega cât de cât. Pe când gândeam eu toata istoria îl vad pe C. cu zâmbetul pe buze. Era unicul scenariu care nu l-am luat în considerare :D. DA avea cheia!!! Am mutit de uimire. A gasit-o la biroul de informatii. Un om de bine, ca sa zic asa. Inca ma intreb cum a fost posibil? În RO nu numai ca nu mai vedeai nici o cheie, dar probabil ca masina era demult dezmebrata, si urmele acoperite. 

Fericiti nevoie mare am umplut masina cu lucrusoare. Evident ca nu am socotit volumul (ca spatiu) în cel mai mic detaliu ci asa la groso modo. Cumparasem si niste plinte de 2.4 m si ceva lungituri ce pe lânga ca nu puteam închide portbagajul, riscam sa vedem firele de lemn iesind prin parbrizul din fata la cea mai mica frâna. Trouble. Priveam putin îngrijorati la ispravnicia noastra. C. intotdeauna are idei salvatoare... il aud

- Ne trebuie un firez.

- Un firez? Ce vrei sa faci?

- Trebuie sa taiem plintele încât sa ne intre complet în masina. N-avem ce face cu bucata asa mare oricum.

Hmmm. Ikea nu avea scule de acest gen. Era sâmbata seara, ora 19... ce sa mai fie deschis la ora asta? De data asta mi-a venit mie o idee, caci tot învârtindu-ne vreo 2 zile prin Budapesta (pâna ne-am clarificat planul bucatariei), am vazut Praktiker. Good! Doar ca timpul trecea se facuse 7:30. La 8 se închidea. Pune adresa pe GPS, 8 km pâna acolo. N-aveam voie sa ratam vreo indicatie de GPS ca nu mai ajungeam. Înainte de închidere, cu 7 minute, intram în parcarea de la Praktiker :D. La scurt timp, îl vad cu firezul în mâna :D.  Ca doi români descurcareti... am scos plinta si am taiat-o acolo în parcare, la botul calului :). A fost o operatiune de 5 min. Vântul batea puternic, rumegusul a disparut ca prin farmec. Nu era mare lucru, doar o situatie complet atipica. Am asezat totul la loc frumusel în masina, încântati de reusita, am disparut înainte de a bate ora 8. Zâmbeam amândoi numai la gândul când vor viziona casetele video bodyguarzii de Praktiker LOL.

Ajunsi la gazda ne-am facut bilantul basicilor din talpi. A fost o zi grea. Nici papucii n-au rezistat daramite pielicica fina a talpilor. Eu eram arsa pe fata si gât pân' la decolteu (soarele, prietenul meu, îmi desenase spre imortalizare modelul bluzei :D)... si îmi era o foame de lup. Asa ca, seara fiind, am riscat si am iesit totusi, sa mâncam în centru. Paul's Pub era destinatia. Îmi ziceam în barba: bucatarul meu stilat merita acest ultim sacrificiu. Ei bine ghinion. Nimic din ce e bun nu tine! Cum de nu învat odata acest lucru simplu? Meniul era altul, mâncarea de un banal încât nici nu-mi mai aduc aminte ce era. Stiti vorba "omul sfinteste locul". Bucatarul din iarna era muuuul peste asteptari, si a plecat. A gasit probabil un alt loc pe masura lui. Pacat. Eu îl îndragisem fara sa-l cunosc.

Apoi fara pic de viata, cu un mers la viteza melcului turbat, în care fiecare pas însemna ace înfipte în talpi cu ecou puternic în creier, dezorientati, obositi fizic si psihic de la toate emotiile de peste zi, am mai facut o ultima poza la apus... de pe unul din poduri. Acum când privesc pozele mi-aduc aminte tot, parca ar fi fost ieri.

Vacanta din Ungaria a fost singura dupa care am dormit 3 zile si 3 nopti ne-ntoarsa. Si când te gândesti ca altii fac nunti de acest gen :D.

Concluzie:
Nu încercati niciodata sa acoperiti la pas centrul Budapest-ei într-o singura zi. Apoi, nu lasati GPS-ul sa va plimbe în cerc :D. Pentru a papa acel dobos am facut vreo 10km inutili, pe jos, învârtindu-ne. El tot zicea ca-i acolo, chiar acolo - e fierbinte, e Fierbinte Rau, si nu era domnule! Ce alte sfaturi sa va mai dau? Nu încercati sa va pierdeti cheile, actele sau capul pe unde mergeti LOL.

Cu toate acestea spiritul de aventura, unicitatea excursiei, ma fac sa zâmbesc în continuare. 

Vacuta vesela

- adevar estem -

 În timp ce se dadeau lupte crâncene pe frunze comune carpatine, doamna JA stând plictisita în fata monitoarelor butona în nestire telecomanda. Era putintel suparata pentru circul iscat, si oricât schimba canalul subiectul nu se risipea. Întelegea perfect revolta, stia exact si motivele, dar oricum…  ufff

Atunci stinse televizorul.
Mintea începuse sa-i zburde spre povesti reale ce le citise nu demult. Da. Avea una ce o ungea la suflet pentru ca personajul era patruped ca si ea, dar mai cu seama, pentru ca era foarte diferita la culoare. Era MOV ca o floare de padure… Stiti nu-i asa despre cine e vorba? Daca nu… va povestesc imediat

– Povestea VACUTEI MOV –

Totul a început undeva prin 1826 când Philippe Suchard deschisese o cofetărie care-i purta numele, la Serriéres, în apropiere de Neuchâtel, iar cofetăria devenise cunoscută mai cu seamă după ce livrase o cantitate impresionantă de ciocolată, în 1842, Curţii lui Frederick William IV, regele Prusiei.

Pe atunci, nu exista vaca mov. Ea s-a nascut mult mai târziu, abia când se schimbau secolele. Înregistrarea oficiala a numelui MILKA apare la OSIM în 1901 desi ceva sortimente de ciocolata cu lapte se fabricau deja de ceva ani sub acest nume.

Numele Milka însa  a nascut legende.
Unii ziceau ca Milka provine simplu de la alaturarea cuvintelor „Milch“ şi „Kakao“, „lapte“ şi „cacao“ în limba germană. Altii, ai timpurilor, sustineau legenda potrivit căreia ciocolata cu lapte a firmei Suchard a fost botezată după soprana Milka Ternina, faimoasă în epocă şi admirată de Carl Russ Suchard, ginerele lui Philippe Suchard şi cel care preluase afacerea dulce după moartea socrului său.

Insa cea mai interesanta din idei era o strofă scrisă în 1895 de Gelett Burgess:

„I never saw a purple cow
I never hope to see one
but I can tell you anyhow
I’d rather see than be one!“
-

„N am văzut niciodată o vacă mov
Nici nu sper să văd una
Dar ce pot să spun e că
Aş prefera să văd una decât să fiu una!“

De la începuturi Milka avea amabalajul mov ce acoperea min. 70% din suprafata si o vacuta deloc mov, micuta si discreta undeva într-un colt, în timp ce numelui Suchard, redat cu litere mari şi aurite facea sa se roteasca ochii copiilor, doamnelor, domnisoarelor si domnilor în cercuri :D. Si mai curios domneiJA îi pareau spoturile publicitare initiale unde vedeta era un câine Saint Bernard (frate-mio :D.)  nicidecum o vacuta.

Vacuta noastra s-a nascut abia în 1973, când Peter Schmidt, de la agenţia Young&Rubicam sugereaza ca o vaca mov pe un ambalaj mov ar prinde excelent. Vacuta trebuia sa fie neaparat una  de marca, adica Simmenthal, aşa că în 1973 se filmează deja primul spot publicitar televizat (vor urma încă o sută), cu o vacă Simmenthal în rolul principal, vopsită cu un spray de păr de culoare mov, controlat de Institutul veterinar al Universităţii din Zürich.

Datorita succesului înregistrat una din Vacile Model folosite la filmari, de la atâta ciocolata, nu mai dadea lapte si s-a pus problema abatorului. Aflând vestea… publicul a salvat vacuta care astfel a trait fericita pâna la adânci batrânete in satenuri mov desigur si cu servitori cu platouri de ciocolata la pat.

Succesul marcii era garantat. Vacutele fericite si mov.
De altfel, în 1995, în Bavaria, la un concurs de desenat vaci la care au participat 40.000 de copii, unul din trei copii a desenat vaca în culoarea mov.

S-au scris povesti nenumarate cum se nasc vacile mov…
Da, chiar… oare cum? Le pui sa gesteze în cerneala nu? si asa devin scriitorese LOL
[atentie termenul scriitorese e diferit de scriitori sau scriitoare, deoarece numai acestea pot sa scrie exact pe masura fiecaruia!... adica termenul e asemeni cusatoreselor, croitoreselor, jurnalistelor etc. - gasiti voi alte asocieri]
Eu cunosc si vaci verzi, cum nu... toate-mi sunt familiare.

 ----------------------------------------------------------
articol inspirat din revista Historia, numarul din luna mai.