A_Codal

Wireless dog :)

------------------

(sau cum a ramas JA-ul fara coada - vezi comment 1) 

ce visam sa fiu când 'oi fi mare

Stiti,
viata ar trebui înregistrata (în punctele cheie) pe banda de magnetofon,
sa o reasculti ca pe un teatru radiofonic concetrat

atunci când uiti lucrurile importante.

-----------------------------------------

Am primit de la Tetris o tema "ce visam sa fiu când 'oi fi mare" - well, as putea zice cu o singura fraza, scurt si la obiect, si fraza ar fi valabila înca 1000 de ani :). Insa de ce sa nu ma distrez putin pentru a ajunge la respectiva concluzie. O sa încerc (totusi) sa fiu short.

Totul a început devreme, tare devreme... cam de pe vremea când deja umblam copacel. Pentru ca 2-3 anisori presupunea multa atentie ce n-avea cum sa existe când, tu, ca mama, erai singura si trebuia sa întretii o familie, asa ca eu îmi petreceam 5 zile din 7 la gradinita saptamânala numita "Prichindel", gradinita lânga care locuiesc acum, si de câte ori trec pe lânga ma doboara amintirile.

Sincer, gradinita ar fi trebuit sa poate cu totul alt nume  - "La sapte paduchi" era numele perfect, deoarece eu eram permanent tunsa la zero. Nu stiu cum, dar toti paduchii parca-si aveau cartierul general la mine :D, asa ca Zero însemna siguranta nelocuirii supra-chiriasilor. Nu întelegeam exact care era smecheria cu paduchii, de ce nu era bine sa-i ai? (în fond si ele niste vietati minuscule, asemeni mie)... nu era de înteles nici: de ce, doua zile stateam altundeva cu altcineva, asa ca nu mica i-a fost mirarea la maica-mea când s-a trezit inclusa în povestile mele sub forma:

- Stii, mamica mea de la gradinita... asa si pe dincolo... iar pe când ridicam ochisorii spre ea, o gaseam cu obrajii scaldati în lacrimi...

UPS... unde gresisem? Oamenii mari nu plâng fara motiv... si atunci, strângeam în pumn un colt al rochitei ei, si trageam cât  puteam de tare sa o anunt sa ma ia în brate. Si ea ma ridica pe burtica, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, mai acatarii. Cu palmele mele mici si moi îi stergeam lacrimile si îi ciripeam ca eu stiu ca si ea e mama mea, nu trebuie sa fie trista. Ohhh my goshhhh... Asta fusese una din primele lectii despre sensibilitatea umana.

Mai târziu în doar câtiva ani, totul a început sa se lege, am început sa înteleg cum "mândrele" cuvinte pot lovi crâncen, fiind pumnal, adica, arma alba la purtator. Cu toate acestea aveam un talent înnascut sa servesc, asa ca din sennin, câte o fraza ce facea audienta sa muteasca definitiv (si nu in sens negativ). Încet dar sigur, descoperisem calea de a-i descoase pe oamenii mari.

... destul cu introducerea, trecem la subiect.

Toti copiii, cred, au fantezii cu transpunerea lor la scara mare. Tine de un mod de a se privi în oglinda si a copia ceea ce li se pare grozav. Ha, Ha, gresit. Complet gresit. Tine de un instinct interior de a corecta ceea ce aia mari nu mai vad. Orele de somn însotite de lecturi elevate... com'on cine a scris acele carti? Oameni foarte mari mi se raspundea. Adica cum? Exista oameni mai mari decât tine!!?! a venit firesc, întrebarea....

Ei bine DA, a urmat raspunsul. Pot fi MARI la propriu :)

Pentru ca eram dificil de tinut în frâu, nu stateam la lectii, nu respectam nimic, faceam doar ce voiam eu, am primit spre îndrumare câtiva profesori. Îmi placea sa merg la Dermatologie (maica-mea fiind asistenta) dar uram orele de somn de dupa amiaza, sau profesorasii pe care mi alegea pentru a ma mentine "în forma". Primul, un om batrân pensionar, deosebit de plicticos, când ma vedea ma întreba de fiecare data la fel, cât e 7 x 7. Ma chema la patul lui si-mi vorbea despre socoteli. Posibil evreu. Nu stiam ca în spatele vorbelor lui, statea maica-mea ce îl montase în acest fel. Nici o problema ca am demontat jucaria iute... cam dupa primele 5 min. îi ziceam ca vreau piiii... si dusa eram. Azi asa, mâine asa... la un moment dat maica-mea s-a prins ca fentez. M-a intrebat de ce?

- Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca e batrân si nu întelege copiii.

- Da?!?!!!

Si numa' ce vad ca-mi trimite pe cap unul tânar :D. Tipul undeva pe la 30 de ani, malac, peste 2 m înaltime, cu un spatioc enoooorm (probabil facuse înot), o voce baritonala si un volum ce-mi spulbera  plamânii din loc, doar de la recul. Era internat cu ulcer la piciorul drept. Acesta, nu ma astepta sa vin la patul lui pentru exercitii... venea el, de buna voie, în camera de garda si se aseza în stânga mea, în capul mesei sa ma poata urmari îndeaproape. Nu avea obsesia socotelilor cât al scrierii caligrafice. Aici bai mare cu mine, pentru ca ma aflam exact în perioada când o desenam pe Cecilia cu cosite si cercei nestiind rostul literelor. Prima încercare de a fenta, numarul cu baia :D. Ies din camera de garda, dau sa o tulesc pe scari in jos când, surpriza, îl aud un urma mea:

-Hallo. Hallo încotro? Baia e aici...  Si-mi arata directia -->

Normal ca stiam unde e baia :D, damn it. Si aveam oroare de baile din spital de nu va puteti imagina. Niciodata nu intram acolo pentru ca vedeam cu ochii mintii monstri iesind din conductele negre ale WC-ului, vanile cu rugina si dâre verzui inexplicabile, aratau ca în filmele de groaza. Tavanul era ametior de înalt, scorojit, plin de paianjeni, întunecat, afumat... o imagine întradevar demna de filme horor. Padurea cu brazi  parea alternativa de lux, normal ca preferam acea varianta :).

- Vrei sa vin sa te ajut? Il aud pe uriasul meu... My God, doua cosmaruri într-unul!!?

- Nu, am zis scurt si apasat.

... si am intrat în baie închizând cu zgomot usa dupa mine. M-am lipit de usa si am închis ochii, pentru ca nu doream sa vad de aproape nici unul din obiectele "sanitare" din acele bai. Am stat vreme de câteva secunde nemiscata, ma gândeam sa ies pe geam, dar eram la etajul doi... deci no way... dupa un minut ies.

Ma întorc cuminte în camera de garda cu dom' Profesor dupa mine.

Aceasta experienta a fost atât de intensa încât mi-aduc aminte tot: lumina ce intra prin geamurile mari de la camera, caietul cu liniatura întrerupta numa bun pentru caligrafie, tipul a carui mâini gigantice erau brazdate de linii adânci - o întindere nesfirsita taiata de crevase în piele umana. Îsi tinea mâinile pe masa, împreunate, urmarind cu interes fiesce micare de-a mea. Prima litera a desenat-o el, apoi urma eu sa repet operatiunea. Deja mi se înfiripase un firicel de frica în strafundul fiintei si în loc sa iau creionul cu mâna dreapta l-am însfacat cu mâna stânga:

- NU!!!!!!! a picat ca un traznet vocea lui, si mai apoi s-a auzit ecoul triplat de înaltimea camerei. Niciodata sa nu scri cu mâna stânga!

M-am lasat in jos pe scaun. Doream sa ma fac atât de mica încât sa dispar fara urma. Litera desenata de el în caiet era un "l - mic de mâna". Ca omul ce nu tinuse creionul în mâna era absolut grotesc ce-mi iesea...

- Nu-i prea bine. Uite ce a luat-o la vale cârligul. Litera "l" e doar un "e" îngâmfat. Înca odata...Lasa mâna sa curga lin, nu încerca sa o ghidezi prea mult.

Din nou incredibil de prost acel "l". Speriata numai la gândul reactiei lui, mi-a venit subit o idee: sa-l corectez rapid pâna nu se prinde... si am pus degetul pe hârtie frecând frenetic cu o frecventa naucitoare. Pe când am ridicat degetul, în locul unde frecasem s-a facut gaura :D. Aveam în acel moment, cred, cei mai mari ochi din lume. Uriasul meu a început sa râda., un râs ca o mitraliera pusa pe foc continuu. Vaaaaaai... asa m-am speriat de tare ca pur si simplu m-am înmuiat de tot si curgeam de pe scaun (oricum de-abia ajungeam cu gura la tablia mesei) si monstrul meu râdea, râdea în rafale de neoprit de se rasturna masa, camera, clinica... TOTUL, în timp ce eu... mai mica, si mai mica... Asta fusese prima lectie... Ramasa singura ma gâdeam cu groaza la ce o sa urmeze. Vine maica-mea:

- Ei cum a fost? Nu e ca mosul, asa?

- Mami... mami mie nu-mi place de omul asta.

- De ce?

- E rau! E prea Mare!! E URIAS!!!

Consideram ca discutia mea cu ea era asa... ca între prieteni si nu avea sa transpire nimic înafara, când colo ce s-a întâmplat. Ora stingerii. Obisnuiam sa o însotesc pe coridoare, sa o vad cum zice câteva vorbe si stinge lumina, moment in care se auzea cite un oftat pe mai multe voci. Ce puteau sa faca oamenii în spital. Citeau desigur :D, iar stingerea luminii pica mai intotdeauna prost. Ajunsa la salonul cu giganticul meu profesor, tipul era în picioare undeva în mijlocul camerei, si numai ce o aud pe maica-mea zicând:

- Fata mea nu va prea place... si un zâmbet în coltul gurii îi mijise subtil...

... însa eu, eram de fata!!! Dumnezeule ce ti-s si cu oamenii mari. Pur si simplu m-a tradat. A tradat privatul discutiei noastre! Cum e posibil?? Aflata între doua semntimente contradictorii reactia mea a fost rapida si surprinzatoare. Am tâsnit de lânga ea si l-am apucat pe tip de un picior. Nu-i ajungeam pân' la genunchi :D... si n-am observat ca-l strângeam de sa-i sara ochii taman de piciorul cu ulcer LOL... în timp ce ziceam cu o voce pitigaiata si involburata, dar de o claritate ireprosabila:

- Nu-i adevarat! Nu-i adevarat. Mie imi place foaaaaarte mult de dumneavoastra. Imi place foarte mult...

Maica-mea perplex în tocul usii, tipul murmura de durere înabusit, de la strânsoare probabil... si în cele din urma am iesit. La capatul scarilor i-am zis mamei mele nu fara repros în glas

- Nu o sa-ti mai zic niciodata nimic! (lucru ce nu avea cum sa se întâmple deoarece nu tineam la suparari)

Deja în acest punct stiam lectia: cuvintele pot sa doara al naibii, iar adevarurile sunt crude uneori - pricepusem dedesubtul lucrurilor si departe de mine sa fiu dintre cei fara inima. Cu toate ca Uriasul ma speriase de moarte nu doream sa-l fac sa sufere. Incercam sa repar si eu cum puteam. Ma rog, asta a fost ce a iesit :)

Acestea fiind spuse ce mi-as fi dorit sa ma fac când 'oi fi mare.
1. Scriitor pentru copii - pentru ca nimeni nu stia sa scrie povesti pentru copii.

2. Orice altceva decit matematician sau dactilograf :D.
-------------------------------------------------
melodia mea preferata de azi
--------------------------------------------------

Blackfield at Myspace Music

P.S. Poate sunteti curiosi sa stiti cum s-a sfârsit povestea cu URIASUL...

Am tinut mai multe ore. La final, mi-am dat seama ca era dintre cele mai blânde fapturi pe care le-am cunoscut vreodat'. Miscarile lui întotdeauna aveau gratia unui hipopotam în balet pe sârma ;). Nu cred ca-i era usor, dupa cum nici mie nu-mi era fiind maruntica rau. Cum - Necum, ma îndragise la rândul lui... iar senzatia de a avea un urias alaturi de tine, aducea cu libertatea locuirii într-o casa marioaca, cu mansarda ce putea atinge uneori stelele, o curte imensa  acoperita cu iazuri populate de carasi rosii si aurii, livada permanent în sezon de primavara,  si stupi de albine... evident îngradita, cât sa nu patrunda tâlharii de drumul mare... :).
In limbaj scriitoricesc comun însemna: deschidere, sinceritate si naturalete demne de invidiat. Mi-ar place sa vad mai multi astfel de uriasi azi... mâine... oriunde... oricând...

She fasheti?... (just curious)

Întreba nababul inimilor (alias Doamna JA), stând relaxata în cortul uman. 

-

Toate bogatiile sufletesti erau împrastiate peste tot in camera si-n afara ei. Servea la discretie, dupa propria dorinta razgâiala odihniceasca cu gust acrisor de miere si scortisoara sau dansuri inimoase în 3 peri de creasta (vorbim de inimile punkiste desigur ;)).

Cele mai bine primite razgâieli erau cele naravase la ceas de seara, in care pâna si curelele negre cu tepi interiori nu prezentau un dezavantaj. Acestea se lasau cu drum întins si citire de mail-uri de la casutele postale tip stâlpi stradali... si socializare la scara de cartier.

Pe luna plina, domna JA îsi pironea ochii de culoarea cafelei tari fara zahar, spre calea lactee de unde veneau craii cu bogatiile în aspic tremurator, si mirosuri ce întunericeau si cele mai cuminti minti, inducând idea petrecerilor fara switch de zi sau noapte. De la astfel de petreceri nu rasuflau niciodata vorbe, iar intrarea era exclusivista pe baza cingatorilor cu coduri ornamentale... etc

(doamne cât îmi mai place sa ma prostesc LOL...)

:)

O lume asa...

Nu stiu cum ati vrea sa fie lumea voastra,
dar a mea... e foarte simplu de definit.

Blue - JA (sssshhh)

La cererea iubitorilor de JA,
azi la multiplexul de cartier ruleaza Blue-JA.

Încep cum se cuvine, ca la orice film din noua generatie,

cu distribuirea de ochelari :)
-------------------------------------------------------------------

Sincer, astia mi se par cam mici... sa nu uitam, oamenii au ochii Mari
... poate o usoara virare in rosu, le-ar distrage atentia de la ecran ;)

totusi... de ce sa distorsionam realitatea?

Ce-ar fi niste ochelari Ochi de Albina :D,
Priviti, nici nu-i pui bine pe nas si ai senzatia ca esti în elicopter.

Si daca unii au rau de înaltime?...
Nu ne riscam.
... hmmm cred ca am gasit ce caut !

(Cica sunt ochelari de sudura... LOL)


No bun. Ochelarii sunt pe pozitie.
Sa intre în scena... TA-DAM... ta-dam... tam

Orchestra bate tobele...,
baietii învârt trompetele in aer,

micul si invizibilul prezentator, cu un gest larg, invita în scena

noua si preafrumoasa vedeta,
ce nu seamana cu nimic pamântean

Laaaaaady Blueeee JAaaaaaaaaaa

Ja  da la o parte cortina si paseste sfioasa pe covorul "rosu"

 

am uitat sa va zic - ochelarii nu serveau pentru o reprezentatie 3D :D

--------------------------------------

Astept dedicatii muzicale... ;),

asta în caz ca n-am blocat mintile oamenilor.
-----------------------------------------------
la final, toata lumea primeste o praji din partea casei

(praji venita stim noi de unde ;))
multumim tetris.

24 ianuarie - ochi de câine albastru

Si când te gândesti ca ziua începuse sub auspicii foarte bune. Înca savuram în tihna marea mea victorie asupra Doamnei Cutzii (partenera mea de apartament, o roscata ca o vulpe, cu picioare scurte cât un creion)... suprematie pe care o obtinusem prin strângerea de gât a catelusei (e drept, jumatate cât mine :). Ce conteaza, în sfârsit am si eu un subaltern ca ma saturasem de dictatura instaurata de expertul în sumo - pe nume Tomitza (motanul) si ajutorul de scut Shtiulica. Cu docila Cutzii a fost simplu, m-am aruncat la beregheata ei, si n-a mai scos-o dintre falcile mele numai D. ce se prezentase promt la urletele ei disperate. Deci eram în sfârsit Sefa de camera, titlu obtinut prin merit vitejesc! Trebuia sa primesc o medalie nu o scaltoaca peste coada :D

* * *

Orele serii. M-am furisat printre blidele cu mâncare ale motanilor, sa profit de absenta lor, când dintr-o data, au început niste bubuituri precum razboiul din Irak. Total neanuntat, hapt cu bomba direct în cap. Prinsa pe picior gresit, departe de ascunzatorile mele, singurul loc unde m-am putut arunca sa ma ascund era sacul cu rebuturile de hârtie de tipar si vopselele picate de la masina de tiparit. Cu fiecare bubuitura sapam mai puternic, bagându-ma adânc si mai Adânc, între fâsiile cerate albe. Douazeci de minute au durat bombardamentele. Prapadddd, putin spus! Nici nu îndrazneam sa respir ca nu_care_cumva sa se miste vreun firicel de hârtie, sa-mi tradeze prezenta. Intr-un final... zgomotele au încetat. O tacere grea, de plumb, s-a lasat peste camera. Eram sfârsita de la efortul saparii de transee în hârtia asta pe care numai cutitele de ghilotina ce o mai pot taia. Deodat' aud pasi. Tresar. Ciulesc urechile, si-mi ascut auzul. Aaaa pasi cunoscuti. Îi stiu calcatura. E D. ce intra, aprinde lumina si ma striga.
- JAAAAaaa, unde esti? Si-l aud masurând în pasi mari camera, si miscând diverse obiecte pe mese.
- No. Sa vezi ca iar s-a ascuns fata asta de n-o mai gaseste nimeni 3 zile si 3 nopti...
Hmmm de mine vorbeste? Ei ash... ti-as face eu numarul cu 3 zile si 3 nopti sa stii întradevar cum e... dar de data asta te iert. Si dau sa ies de sub mormanul de hârtii din fundul sacului...UPS alunec... ce-o fi aici, nu vad nimic. Grrr ceva lipicios, cu miros sintetic. Nu e mâncare. Ma trag mai puternic înapoi.

Privind din exterior, D vede sacul rasurnându-se sub ochii lui si toate hârtiile împrastiindu-se pe podea. In mijlocul mormanului de moloz, pictata în alb si albastru, stralucesc eu,  zâna :D... cianotica (putin spus) LOL

--------------------------------------------------------
Venit sus, D. exclama într-un limbaj pur tipografic:  JA si-a tras prima culoare  LOL
--------------------------------------------------------
Sincer, nu stiu ce a facut peste noapte dar deja arata 1:1 cu personajul principal din Avatar.
Toata culoarea s-a uniformizat si e prima oara când am un catel albastru! (Picasso în perioada albastra)

Se arata o baie de urgenta deseara.

--------------------------------------------------------
Razboiul nu a fost altceva decât salba de artificii în cinstea zilei unirii.

tacerea sm(i)eilor :D

(din categoria exercitiilor "scattered brain")

---------------------------------------------------------------

ma uit la pozna. nici nu stiu pe care as lasa-o sa vorbeasca ;).

 aseara la TV se desfasura unul din episoadele "stapânul belciugelor".
La un moment dat citesc cu voce tare:

"luptator de varza din familia Tolkienian..."

C îmi raspunde:

"pasarea varza piseaza"

LOL (no comment)

---------------------------------------------------------------

în aceeasi serie ruleaza "scrima si pedeapsa"

... si or mai fi, ca de n-ar fi nu s-ar povesti!

---------------------------------------------------------------

---------------------------------------------------------------

orice încurcatura neavenita aci a fi bine primita ;)

weekend frumos dara...

---------------------------------------------------------------

Note subsol: 
1. în poza de sus personajele sunt M si JA.
2. la acest portet ma voi mai intoarce pentru ca am o usoara senzatie ca cere putina interventie grafica.
3. Ramona Falls are nume de fata desi vocea e de barbat - asa-s încurcate itele pi lumea asta  :D. Se poate vedea baiatul aici

în fata...

similaritatilor nerecunoscute
-

... si Cat :D în fata tehnologiei...

1. Daca vi s-ar propune sa va scrieti biografia, carui scriitor i-ati incredinta sarcina aceasta?
Apoi clar mi-ar place un rus sfatos pe care sa-l pot trage de barba din când în când, adica Dostoievski.
2. Care sunt motivele pentru care i-ati incredinta lui sarcina aceasta?
Imi plac oamenii cu profunzime, oamenii cu un înalt grad de întelgere a lucrurilor si a vietii...
3. Este sfarsitul lumii. Ce carte ati pune in capsula cosmica pentru a pastra o « urma» a umanitatii?
Patericul?!?... da. cred ca da.
4. Cum arata pentru dvs pauza ideala pentru a citi o carte?
Mai exista asa ceva?… as îmbutelia la borcan timp liber si l-as da la mare mare pret. Poate asa as mai ajunge si eu la raftul respectiv.
5. Daca ati avea puterea de a « sterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
N-am personaje nesuferite. Stau si ma gândesc ce-ar fi o carte fara personaje negative? Sa traiasca si dânsele ca aduc sarea si piperul povestirii. Daca toate personajele sunt bune, apoi mare plictis la mijloc, zau. :D
6. Care sunt motivele pentru care ati scoate acest personaj?
deci Nu scoatem!... eventual, adaugam :D
7. Cati kilometrii ati merge pentru a gasi o carte ?
Pentru o carte (atentie C!!!!) ma dau peste cap LOL (dar tu stii deja)
8. Daca ar fi posibil sa va intoarceti in trecut ce scriitor ati vrea sa intalniti ?
pe Shakespeare desigur, în pantalonii lui bufanti si cu gulerul apretat.
9. Care ar fi primele cuvinte care i le-ati adresa (In afara de « Buna ziua ») ?
Pai… înainte de a rosti ceva cuvinte m-as îmbraca corespunzator: cu o rochie din matase rosie, decolteu adânc, machiaj strident, pene si palarii… si l-as urmari când intra la teatru. La brat as avea un mini manuscris cu foi albe, o ciorna a unei piese scurte, scrisa peste noapte… asta ca sa am motiv de intrare în discutie cu maestrul… restul improvizatie…
As vrea sa-l aud ca-mi vorbeste în versuri, în engleza lui veche. Daca nu merge cu manuscrisul, repede as întoarce placa si as zice:
"- I'm a person of many talents :D. Stiti maestre... printre altele, sunt si actrita, as putea face un rol magistral în "Îmblânzirea scorpiei"... LOL
10. Descrieti biblioteca visurilor voastre.
As opta pentru o biblioteca cu carti vizuale (2D-3D), unde vocea narativa sa fie însotita de imagine si daca e nevoie si de miros, deoarece asta e modul de perceptie totala. Cred ca asa va arata biblioteca viitorului.

Atunci când citim (simplu) implicând doar vazul, perceptia noastra e redusa la un sfert dintr-un întreg.
Am avut la un moment dat un profesor care m-a învatat sa învat (caci e si asta o chestie… a invata cum sa înveti*... ) si mi-a explicat asa: daca vrei sa-ti intre ceva in capsor si sa ramâna acolo, trebuie sa combini 3 lucruri: cititul simultan cu scrisul si rostitul cu voce tare.
Mai exista o metoda interesanta de acumulare. Pentru aceasta la scoala as preda pe baza de documentare si filme**: istoria, literatura, biologia, geografia chiar si chimia deoarece neuronii oglinda trebuie activati. Daca n-ati auzit, înca, de neuroni oglinda… nu-i bai, nu-i ashe important.                                      
                                       -----------------------------------------------------------

Dau mai departe la Cat si la Piti ;).

--------------------------------------------------------

*Oana Pelea povestea de acest Mare amanunt ignorat/uitat de toti... din scoala pâna la casele mari

Copilarie, scoala, carti

pentru ca e greu de comasat intr-un singur articol 
ceva ce s-a intins pe mai bine de 17-18 ani, 
îmi permit sa fac doua posturi separate 
- (oricum 2 posturi e, asa, o scarpineala la picior de furnica, credeti-ma) -

Primele amintiri despre carti le am din timpul programului obligatoriu de somn, de la 3- la 5 dupa-amiaza, când, în 80% din cazuri, cel care adormea primul era, evident, cel ce citea… iar eu dracul gol, ma scurgeam pe nesimtite afara. Prinde-ma daca mai poti :). Nu întotdeauna îmi reusea. Se întâmpla, uneori, mai ales la “Printul Fericit” sau "Micul Print" sa cer din 5 în 5 fraze explicatii. Da’ ce e aia sa fii egoist? Dar ce-i aia culcus de aur? Un material mai jenant-deranjant pe care sa dormi nu si-a gasit? Dar ce e aia putere?... si multe alte lucruri ce nu-si aveau locul la acea vârsta. Era clar o lectura moarta. Nimic n-am retinut. Apoi au venit rândul celor 1001 de nopti la care îmi placeau desenele. Insa cartea de care m-am indragostit înainte de a citi, era o oarecare Tim-Tim. Din toate cartile care mi le perindasera prin fata ochilor Tim-Tim si desenele din 1001 de nopti ma satisfaceau.

A urmat scoala.
La M a fost inversul scolii lui N. Deci daca ea a învatat alfabetul în clasa întâi eu nu-l stiam nici în a doua :D – deoarece învatatoarea venita de la surdomuti nu si-a dat seama ca noi nu eram surdomuti si ca metodele ei nu se aplicau în cazul nostru. Ajunsa în clasa a II-a la, la scoala de cartier din Manastur, prima dictare suna astfel:

Cecilia are cercei. (ce m-as face fara ei… as continua eu).

Nestiind alfabetul – am desenat o fetita cu 2 cosite… culmea, “are” l-am scris în clar si a urmat un alt desen cu 2 cercei tip trifoi cu patru foi.

La aceasta dictare am luat primul 4 din viata mea. Mi-aduc aminte ca eram prospat mutati în cartier. Camerele erau goale, nici geamantanele desfacute. Stateam asezata pe scaunul din mijlocul camerei cu capul plecat si mâinile strânse în fata. Maica-mea ma întreba ce s-a-ntâmplat?

- Mi-e asaaaa rusine!
- De ce sa-ti fie rusine. De mine? Mama trebuie sa stie tot…
- Nu. Nu de tine. Mi-e rusine de peretii astia, de ce-or sa auda...
UPS suna grav :D. Maica-mea s-a apropiat, s-a asezat în genunchi lânga mine, mi-a luat mânuta mea in palma ei marioaca…. si iscodindu-ma pe sub gene cauta sa-mi vada ochisorii.
- Am primit un scaun! Asa rusine mi-eeee…
- Oooo, rasufla usurata maica-mea. Atâta problema sa fie. Las ca mobilam casa cu ele... dar sa nu exagerezi LOL... (glumesc desigur, maica-mea era om serios :))
- Da, Dar mi-a zis tanti învatatoare sa vii mâine la scoala.
:D
Ufff a urmat apoi explicatiile marelui meu extemporal. Maica-mea s-a distrat copios… stia ce urmeaza. Ok. Deci cu literele nu le-am avut din prima… nici cu socotelile prea bine pâna în clasa a V-a…când

La ora de matematica... a intrat pe usa clasei o femeie dintr-o bucata. Femeie de la tara, rosie în obraji, cu parul balai si cu o privire apriga. Osoasa, urâtica, dar foarte viguroasa. Nus’ din ce motiv pusese ochii pe mine, si m-a scos la tabla din prima ora. Eram botaaa, nu (pauza) nuia ca asta-i flexibila. Si ‘niezo stie, ashe bota cum eram i-am picat cu tronc. Ma scotea la tabla mai in fiesce ora… si mate aveam zilnic!!! Madam J. avea însa o meteahna, batea copiii:D. Obisnuia sa merga în spatele clasei si când venea catre tabla tragea o scaltoaca pe spate la toti de pe acel rand. Nu scapa unu. Ca sa ne protejam, am lipit bancile de perete, însa cei din mijloc erau "doomed". Tremuram cu totii la ora ei. Avea si un stil inconfundabil. Intra pe usa ca o furtuna. Auzeai usa trântindu-se de perete si vedeai catalogul de note zburând în aer înaintea ei direct pe catedra. În acel moment un rapait scurt de picioare si toti stateam ca sabiile: drept, vertical, salutând ostaseste. Cam asa ne dresase… (si aveam renumele de cea mai galagioasa clasa din scoala… dar era valabil cu oricine altcineva, nu cu ea).

M îsi gasise nanasul cu doamna J. Deoarece N nu le avea cu matematica… ea, cum spuneam, era cu literatura, limbile straine, poezia, filozofia… asa ca n-aveam pe cine întreba, deci am început sa fiu atenta la ore. Zilnic la tabla, cu un mentor aparent rau, dar în fapt o profesoara teribil de buna, m-a cizelat cum a vrut. Dupe 4 ani eram clar produsul ei, motiv pentru care treapta întâi a fost floare la ureche. Mai greu a fost cu gramatica la care am luat ceva ore suplimentare cu profesoara de latina. Adevarul adevarat ca matematica si mai ales geometria odata ce i-ai prins firul… o poti gusta la adevarata frumusete.

Imediat dupa examenul de treapta am trecut pe la scoala sa las rezultatul. In sala profesorala nu era nimeni, doar la o masa întunecata o zaresc pe doamna J. Mi-a facut un semn cu degetul sa ma apropii. M-a intrebat daca am intrat si cât am luat la matematica, apoi m-a întrebat de prietena mea. I-am zis ca a picat... a zis simplu: "am stiut întotdeuna ca tu erai mai buna", si un zâmbet abia perceptibil i-a luminat fata. Cred ca fusesem o ambitie a ei, sa scoata din Nimic... Ceva, I don't know. Zâmbea rar, asa ca l-am primit ca pe un Mare premiu. De-atunci n-am mai vazut-o niciodata.

In liceu, aveam sa întâlnesc al doilea mentor spiritual - profesoara de fizica. Din nou, o doamna de fier, dar care nu aplica metode fizice de impunere LOL. Prima ei fraza a fost de genul: "nu ma intereseaza ce ati învatat pâna acum.... ci, ce o sa va învatati de acum incolo. Am pretentia ce am predat sa stiti!" Ei bine, toti am ajuns foarte buni la fizica. Avea talent pedagogic, stil, logica, prestanta... fara minimum de frumusete exterioara... fara bancuri sau dulcegarii, îi sorbeai vorbele... orice spunea avea o atingere inteligenta. Nu vorbea sa se afle in treaba, nu batea câmpii, pur si simplu te lasai fermecat prin felul ei de a fi. Era intruchiparea unei lumi frumoase, perfect rationale. Toti o iubeam si o uram în acelasi timp (pentru ca dadea mult cerea mult... adic' îngrozitor de exigenta) :). Un coctail perfect ce impunea respect.

Cu matematica, la liceu, nu mai era exact acelasi nivel, dar baza fiind introdusa, a fost usor pentru mine sa ma distrez lejer printre sistemele de ecuatii, matrici, siruri si integrale.

Pe acest fond ce se întâmpla în spate? Ei bine, muuuulte :D... dar ma opresc doar la partea cu foile albe tiparite. O foarte lunga perioada am avut pasiunea povestilor nemuritoare. Am citit mii de povesti… fara numar, fara numar :D (ca si mercedes-uirile manelistilor). Daca ar fi sa repovestesc doar doua mi le mai aduc aminte 1. Copilul cu o mie de nume  si  2. Croitorasul cel istet

Au urmat apoi SF-urile Jules Verne, explorarile din Ciresarii, distractia din Recreatia Mare, aventurile din Alexandre Dumas, sau pitorescul lui Dickens.

În liceu am trecut pe literatura clasica. Mi-aduc aminte ca mi s-a parut genial Moliere. Am gustat teribil scrierea din Avarul sau Bolnavul închipuit. Am stat mult la Balzac caci Comedia Umana ocupa in biblioteca o jumate de metru pe orizontala. Acum n-as mai putea citi Balzac. Intâmplator mi-a picat pe mâna recent Mos Goriot (mi-am zis sa-l recitesc), poti sa uiti, cu o descriere a casei, straziii si lampadaruluiiii – descriere ce se intindea pe 75 de pagini… a murit în fasa. O perioada mi-a placut Emil Zola ... "Paradisul femeilor" mi s-a parut o carte extraordinara :). Uneori ma gândesc la razboiul economic al vremii descrise, povestea trecerii de la magazinele marunte, cosmelii, la supermagazinele cu servire "familiar-umana"... paralela ce am resimtit-o azi privind trecerea la supermarketuri (ce s-a taiat?... atingerea umana, tratamentul direct om cu om... pacat). Au fost unele carti pe care le-am citit la lampa de gaz – Pasarea Spin de ex. am citit-o intr-o noapte, Bâlciul desertaciunilor sau Forsyte saga. La astea mi-aduc aminte incusiv lumina (clar-obscur) ;). Apoi la Shakespeare am stat mult. Am facut pasiune pentru el. Pe autorii români îi citeam mai mult din obligatie, cu toate acestea Rebreanu mi-a placut mult. Alte carti din acea perioada: Stendhal (Rosu si negru), si Flaubert... Iar literatura rusa mai încolo, începând cu Tolstoi...

- but next  -