Stiti,
viata ar trebui înregistrata (în punctele cheie) pe banda de magnetofon,
sa o reasculti ca pe un teatru radiofonic concetrat
atunci când uiti lucrurile importante.
-----------------------------------------
Am primit de la Tetris o tema "ce visam sa fiu când 'oi fi mare" - well, as putea zice cu o singura fraza, scurt si la obiect, si fraza ar fi valabila înca 1000 de ani :). Insa de ce sa nu ma distrez putin pentru a ajunge la respectiva concluzie. O sa încerc (totusi) sa fiu short.
Totul a început devreme, tare devreme... cam de pe vremea când deja umblam copacel. Pentru ca 2-3 anisori presupunea multa atentie ce n-avea cum sa existe când, tu, ca mama, erai singura si trebuia sa întretii o familie, asa ca eu îmi petreceam 5 zile din 7 la gradinita saptamânala numita "Prichindel", gradinita lânga care locuiesc acum, si de câte ori trec pe lânga ma doboara amintirile.
Sincer, gradinita ar fi trebuit sa poate cu totul alt nume - "La sapte paduchi" era numele perfect, deoarece eu eram permanent tunsa la zero. Nu stiu cum, dar toti paduchii parca-si aveau cartierul general la mine :D, asa ca Zero însemna siguranta nelocuirii supra-chiriasilor. Nu întelegeam exact care era smecheria cu paduchii, de ce nu era bine sa-i ai? (în fond si ele niste vietati minuscule, asemeni mie)... nu era de înteles nici: de ce, doua zile stateam altundeva cu altcineva, asa ca nu mica i-a fost mirarea la maica-mea când s-a trezit inclusa în povestile mele sub forma:
- Stii, mamica mea de la gradinita... asa si pe dincolo... iar pe când ridicam ochisorii spre ea, o gaseam cu obrajii scaldati în lacrimi...
UPS... unde gresisem? Oamenii mari nu plâng fara motiv... si atunci, strângeam în pumn un colt al rochitei ei, si trageam cât puteam de tare sa o anunt sa ma ia în brate. Si ea ma ridica pe burtica, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, mai acatarii. Cu palmele mele mici si moi îi stergeam lacrimile si îi ciripeam ca eu stiu ca si ea e mama mea, nu trebuie sa fie trista. Ohhh my goshhhh... Asta fusese una din primele lectii despre sensibilitatea umana.
Mai târziu în doar câtiva ani, totul a început sa se lege, am început sa înteleg cum "mândrele" cuvinte pot lovi crâncen, fiind pumnal, adica, arma alba la purtator. Cu toate acestea aveam un talent înnascut sa servesc, asa ca din sennin, câte o fraza ce facea audienta sa muteasca definitiv (si nu in sens negativ). Încet dar sigur, descoperisem calea de a-i descoase pe oamenii mari.
... destul cu introducerea, trecem la subiect.
Toti copiii, cred, au fantezii cu transpunerea lor la scara mare. Tine de un mod de a se privi în oglinda si a copia ceea ce li se pare grozav. Ha, Ha, gresit. Complet gresit. Tine de un instinct interior de a corecta ceea ce aia mari nu mai vad. Orele de somn însotite de lecturi elevate... com'on cine a scris acele carti? Oameni foarte mari mi se raspundea. Adica cum? Exista oameni mai mari decât tine!!?! a venit firesc, întrebarea....
Ei bine DA, a urmat raspunsul. Pot fi MARI la propriu :)
Pentru ca eram dificil de tinut în frâu, nu stateam la lectii, nu respectam nimic, faceam doar ce voiam eu, am primit spre îndrumare câtiva profesori. Îmi placea sa merg la Dermatologie (maica-mea fiind asistenta) dar uram orele de somn de dupa amiaza, sau profesorasii pe care mi alegea pentru a ma mentine "în forma". Primul, un om batrân pensionar, deosebit de plicticos, când ma vedea ma întreba de fiecare data la fel, cât e 7 x 7. Ma chema la patul lui si-mi vorbea despre socoteli. Posibil evreu. Nu stiam ca în spatele vorbelor lui, statea maica-mea ce îl montase în acest fel. Nici o problema ca am demontat jucaria iute... cam dupa primele 5 min. îi ziceam ca vreau piiii... si dusa eram. Azi asa, mâine asa... la un moment dat maica-mea s-a prins ca fentez. M-a intrebat de ce?
- Pentru ca ma plictiseste. Pentru ca e batrân si nu întelege copiii.
- Da?!?!!!
Si numa' ce vad ca-mi trimite pe cap unul tânar :D. Tipul undeva pe la 30 de ani, malac, peste 2 m înaltime, cu un spatioc enoooorm (probabil facuse înot), o voce baritonala si un volum ce-mi spulbera plamânii din loc, doar de la recul. Era internat cu ulcer la piciorul drept. Acesta, nu ma astepta sa vin la patul lui pentru exercitii... venea el, de buna voie, în camera de garda si se aseza în stânga mea, în capul mesei sa ma poata urmari îndeaproape. Nu avea obsesia socotelilor cât al scrierii caligrafice. Aici bai mare cu mine, pentru ca ma aflam exact în perioada când o desenam pe Cecilia cu cosite si cercei nestiind rostul literelor. Prima încercare de a fenta, numarul cu baia :D. Ies din camera de garda, dau sa o tulesc pe scari in jos când, surpriza, îl aud un urma mea:
-Hallo. Hallo încotro? Baia e aici... Si-mi arata directia -->
Normal ca stiam unde e baia :D, damn it. Si aveam oroare de baile din spital de nu va puteti imagina. Niciodata nu intram acolo pentru ca vedeam cu ochii mintii monstri iesind din conductele negre ale WC-ului, vanile cu rugina si dâre verzui inexplicabile, aratau ca în filmele de groaza. Tavanul era ametior de înalt, scorojit, plin de paianjeni, întunecat, afumat... o imagine întradevar demna de filme horor. Padurea cu brazi parea alternativa de lux, normal ca preferam acea varianta :).
- Vrei sa vin sa te ajut? Il aud pe uriasul meu... My God, doua cosmaruri într-unul!!?
- Nu, am zis scurt si apasat.
... si am intrat în baie închizând cu zgomot usa dupa mine. M-am lipit de usa si am închis ochii, pentru ca nu doream sa vad de aproape nici unul din obiectele "sanitare" din acele bai. Am stat vreme de câteva secunde nemiscata, ma gândeam sa ies pe geam, dar eram la etajul doi... deci no way... dupa un minut ies.
Ma întorc cuminte în camera de garda cu dom' Profesor dupa mine.
Aceasta experienta a fost atât de intensa încât mi-aduc aminte tot: lumina ce intra prin geamurile mari de la camera, caietul cu liniatura întrerupta numa bun pentru caligrafie, tipul a carui mâini gigantice erau brazdate de linii adânci - o întindere nesfirsita taiata de crevase în piele umana. Îsi tinea mâinile pe masa, împreunate, urmarind cu interes fiesce micare de-a mea. Prima litera a desenat-o el, apoi urma eu sa repet operatiunea. Deja mi se înfiripase un firicel de frica în strafundul fiintei si în loc sa iau creionul cu mâna dreapta l-am însfacat cu mâna stânga:
- NU!!!!!!! a picat ca un traznet vocea lui, si mai apoi s-a auzit ecoul triplat de înaltimea camerei. Niciodata sa nu scri cu mâna stânga!
M-am lasat in jos pe scaun. Doream sa ma fac atât de mica încât sa dispar fara urma. Litera desenata de el în caiet era un "l - mic de mâna". Ca omul ce nu tinuse creionul în mâna era absolut grotesc ce-mi iesea...
- Nu-i prea bine. Uite ce a luat-o la vale cârligul. Litera "l" e doar un "e" îngâmfat. Înca odata...Lasa mâna sa curga lin, nu încerca sa o ghidezi prea mult.
Din nou incredibil de prost acel "l". Speriata numai la gândul reactiei lui, mi-a venit subit o idee: sa-l corectez rapid pâna nu se prinde... si am pus degetul pe hârtie frecând frenetic cu o frecventa naucitoare. Pe când am ridicat degetul, în locul unde frecasem s-a facut gaura :D. Aveam în acel moment, cred, cei mai mari ochi din lume. Uriasul meu a început sa râda., un râs ca o mitraliera pusa pe foc continuu. Vaaaaaai... asa m-am speriat de tare ca pur si simplu m-am înmuiat de tot si curgeam de pe scaun (oricum de-abia ajungeam cu gura la tablia mesei) si monstrul meu râdea, râdea în rafale de neoprit de se rasturna masa, camera, clinica... TOTUL, în timp ce eu... mai mica, si mai mica... Asta fusese prima lectie... Ramasa singura ma gâdeam cu groaza la ce o sa urmeze. Vine maica-mea:
- Ei cum a fost? Nu e ca mosul, asa?
- Mami... mami mie nu-mi place de omul asta.
- De ce?
- E rau! E prea Mare!! E URIAS!!!
Consideram ca discutia mea cu ea era asa... ca între prieteni si nu avea sa transpire nimic înafara, când colo ce s-a întâmplat. Ora stingerii. Obisnuiam sa o însotesc pe coridoare, sa o vad cum zice câteva vorbe si stinge lumina, moment in care se auzea cite un oftat pe mai multe voci. Ce puteau sa faca oamenii în spital. Citeau desigur :D, iar stingerea luminii pica mai intotdeauna prost. Ajunsa la salonul cu giganticul meu profesor, tipul era în picioare undeva în mijlocul camerei, si numai ce o aud pe maica-mea zicând:
- Fata mea nu va prea place... si un zâmbet în coltul gurii îi mijise subtil...
... însa eu, eram de fata!!! Dumnezeule ce ti-s si cu oamenii mari. Pur si simplu m-a tradat. A tradat privatul discutiei noastre! Cum e posibil?? Aflata între doua semntimente contradictorii reactia mea a fost rapida si surprinzatoare. Am tâsnit de lânga ea si l-am apucat pe tip de un picior. Nu-i ajungeam pân' la genunchi :D... si n-am observat ca-l strângeam de sa-i sara ochii taman de piciorul cu ulcer LOL... în timp ce ziceam cu o voce pitigaiata si involburata, dar de o claritate ireprosabila:
- Nu-i adevarat! Nu-i adevarat. Mie imi place foaaaaarte mult de dumneavoastra. Imi place foarte mult...
Maica-mea perplex în tocul usii, tipul murmura de durere înabusit, de la strânsoare probabil... si în cele din urma am iesit. La capatul scarilor i-am zis mamei mele nu fara repros în glas
- Nu o sa-ti mai zic niciodata nimic! (lucru ce nu avea cum sa se întâmple deoarece nu tineam la suparari)
Deja în acest punct stiam lectia: cuvintele pot sa doara al naibii, iar adevarurile sunt crude uneori - pricepusem dedesubtul lucrurilor si departe de mine sa fiu dintre cei fara inima. Cu toate ca Uriasul ma speriase de moarte nu doream sa-l fac sa sufere. Incercam sa repar si eu cum puteam. Ma rog, asta a fost ce a iesit :)
Acestea fiind spuse ce mi-as fi dorit sa ma fac când 'oi fi mare.
1. Scriitor pentru copii - pentru ca nimeni nu stia sa scrie povesti pentru copii.
2. Orice altceva decit matematician sau dactilograf :D.
-------------------------------------------------
melodia mea preferata de azi
--------------------------------------------------
Blackfield at
Myspace Music
P.S. Poate sunteti curiosi sa stiti cum s-a sfârsit povestea cu URIASUL...
Am tinut mai multe ore. La final, mi-am dat seama ca era dintre cele mai blânde fapturi pe care le-am cunoscut vreodat'. Miscarile lui întotdeauna aveau gratia unui hipopotam în balet pe sârma ;). Nu cred ca-i era usor, dupa cum nici mie nu-mi era fiind maruntica rau. Cum - Necum, ma îndragise la rândul lui... iar senzatia de a avea un urias alaturi de tine, aducea cu libertatea locuirii într-o casa marioaca, cu mansarda ce putea atinge uneori stelele, o curte imensa acoperita cu iazuri populate de carasi rosii si aurii, livada permanent în sezon de primavara, si stupi de albine... evident îngradita, cât sa nu patrunda tâlharii de drumul mare... :).
In limbaj scriitoricesc comun însemna: deschidere, sinceritate si naturalete demne de invidiat. Mi-ar place sa vad mai multi astfel de uriasi azi... mâine... oriunde... oricând...
